A fi sau a nu fi artist. O poetică a condiţiei de a exista în şi pentru a ta artă. Indiferent de consecinţe. Nuvela „Un artist al foamei” de Franz Kafka este cu siguranţă una dintre lecturile care rămâne cu tine mult după închiderea copertei. Forţa temei e dublată de o umanitate absurdă, iar straturile de interpretare se suprapun şi învelesc trupul artistului foamei într-o haină groasă. De la faimă la uitare nu e decât un pas, indiferent de performanţă. Gustul publicului e la fel de schimbător ca vremea, iar orgoliul artistic se joacă periculos cu tentaţia de a îndrăzni să te crezi un mic Dumnezeu. Maestrul care nu mănâncă nimic timp de patruzeci de zile închis în cuşcă e o ciudăţenie pentru cei aflaţi de cealaltă parte a gratiilor. Un exponat curios. Înăuntrul micii închisori, însă, neînţeles şi mândru, artistul îşi perfecţionează meşteşugul. Distracţia unora e crezul celuilalt. Dar, indiferent de cât de rafinată i-a ajuns performanţa, de absurdul artei sale, oboseala publicului e cea care pune capăt actului artistic. Uitarea trage nemilos cortina şi locul îi e luat de o nouă atracţie. Ciclul vieţii nu îi iartă nici pe artişti.
Spectacolul „Un artist al foamei” regizat de Eimuntas Nekrosius şi prezentat în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu este o prismă foarte personală de interpretare a scrierii lui Kafka; o esenţializare a temei, dublată de o convenţie în care actorul e supus aceluiaşi parcurs precum personajul nuvelei. Povestea Artistului Foamei e completată de o supra-temă a vieţii pe scenă. Metafora explicată concret prin joc este demitizată şi înlocuită de organicitatea relaţiilor din spaţiul teatral.
O actriţă îşi verifică recuzita şi se pregăteşte pentru spectacol. Îşi repetă replicile şi caută tonul just. Cheia regizorală oferă indicaţiile de cod de la bun început. Artistul Foamei nu mai este un însingurat aflat în spatele zâbrelelor, ci o femeie care se mişcă liber. Naraţiunea la persoana a treia are efectul invers – obiectivarea nu creează distanţă, ci apropiere de personaj. Urmăreşti povestea din spatele poveştii şi eşti emoţionat de ceea ce nu se spune. Sensibilitatea lui Viktorija Kuodyte şi modul în care relaţionează cu cei trei parteneri creează o atmosferă densă, un recipient emoţional în care trama artistului foamei stă confortabil, oferind posibilitatea unei receptări nemijlocite. Emoţia e produsă de supra-text, pentru ca vorbele să poată spune povestea fără cârje.
Universul sonor al spectacolului este un al patrulea personaj. Repetiţii, note grave, sunet de vioară, accente metalice, un vuiet continuu ca o magmă subterană ce stă să erupă; la fel de straniu şi contorsionat precum opţiunea de a distribui o femeie în rolul titular şi de a tripla prezenţa impresarului. Cei trei parteneri par a fi acolo pentru a o ajuta pe actriţa principală, pentru a crea o lume. În plan secundar, însă, la nivel de relaţii, foarte subtil, pâlpâie voit în ochii lor egoismul artstic; invidia „colegială”. La un moment dat există senzaţia de competiţie neloială între cei trei bărbaţi şi singura femeie. Şi ce altceva ar fi mai potrivit pentru a completa acest tablou suprarealist al condiţiei actorului?
Cu un ritm inegal, cu scene de forţă şi momente descriptive, spectacolul lui Nekrosius nu impresionează prin estetică sau univers vizual. Miza sa este crearea unei atmosfere în care actorii să existe într-o tensiune bine controlată. Actorul e în primplan. Spectacolul stă simplu în scenă, într-o lumină caldă. Ferocitatea punctului culminant în care artistul foamei intra de bună-voie în lumea abuzivă a circului pentru şansa de a mai performa, chiar dacă laolaltă cu animalele sălbatice şi umorul de început al lecţiei de anatomie a sistemului digestiv sunt cele două puncte cardinale ale spectacolului. Iar finalul sec şi dur e punct ferm.
Strălucirea celei mai recente premiere semnate Eimuntas Nekrosius la Teatrul Meno Fortas nu este una sclipitoare. E foarte fidel, însă, în sens şi formă de expresie, ascezei către care tinde personajului nuvelei lui Kafka. Cu multă băgare de seamă, ca o reverenţă în faţa absurdului esenţializat al condiţiei de artist. Lumina se stinge, aplauze, dar cine, oare, va sta mâine în cuşcă? Artistul sau pantera?
Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu 2016
„Un artist al foamei” de Franz Kafka
(Bado Meistras)
Regia: Eimuntas Nekrosius
Scenografie: Marius Nekrosius
Concept costume: Nadezda Gultiajeva
În distribuţie: Viktorija Kuodyte, Vaidas Vilius, Vygandas Vadeisa, Genadij Virkovski
O producție Meno Fortas Theatre, cu sprijinul Consiliului Lituanian pentru Cultură
FOTO: SIBFEST
Print