Foarte scurtă călătorie pe urmele visului shakespearian

Anul 2016 este egal cu patru secole de teatru care au stat sub inspirația și influența lui William Shakespeare. Este anul celebrării și al exploziei spectacolelor montate după textele sale. Exegeților li se creează încă o oportunitate de a se întâlni și a rediscuta cine a fost sau nu a fost Shakespeare, cât de contemporan este, dar mai ales cum mai poate fi reinventat. Așa că, ne pregătim pentru călătorie. Atâtea uși, atâtea chei. Printr-un exercițiu de imaginație, gama perspectivelor asupra textelor lui Shakespeare poate arăta ca un lung coridor împânzit de simboluri și personaje: coroana, tronul, regina, regele, bufonul, visul etc. Cel din urmă este cel mai înșelător, căci deschide la rându-i nenumărate sertare ca în tabloul lui Salvador Dali, „Girafa în flăcări”.

Visul cuprinde simboluri precum somnul, noaptea și se intersectează cu o altă linie de forță: erosul și magia. Or, erosul este evocat în fiecare piesă fie ca țel, fie ca metodă de manipulare în cucerirea tronului, fie ca joc, el este o forță omniprezentă. Magia erotică este gradul zero al oricărei magii. Erosul luminos (iubirea) sau cel întunecat (ura) este întotdeauna prezent în relațiile interumane, chiar „societatea însăși nu este decât magie în acțiune”[1]. Dacă magia în forma sa pură, inițială, a iubirii, stăpânește lumea și dacă visul împreună cu simbolurile ce le implică, se intersectează pe aceeași rută rezultă o cheie universală. Nu toți sunt regi și regine, nu toți au acces și își doresc coroana și tronul, dar toți sunt aduși în lumea visului și a iubirii. De la Bottom până la Richard al III-lea, tema visului revine obsesiv și își creează propria logică.

De ce este visul una dintre metodele de a crea tensiune și suspans? De ce este visul în slujba iubirii sau a persecuției unor personaje? De ce această maya pe care Shakespeare o așterne ușor, imperceptibil, matematic aproape asupra lui Macbeth, Hamlet, Richard al III-lea, Romeo, Lear etc.?

Ce se spune despre vis…

Pentru Oberon, visul este un mijloc de a se răzbuna pe Titania, de a stârni dragostea, sursa proprie de entertainment, visul este „plăsmuirea magiei”. Ca stăpânitor nocturn al pădurii, el știe secretele lunii și ale iubirii. El înnoadă și desface ițele încurcate ale dragostei prin somn și totul pare că e vis. Bottom, victimă colaterală, este confuz după ce a petrecut o noapte întreagă sub mrejele dragostei Titaniei și sub desfătările alaiului de zâne. El nu poate spune ce a visat și nici „inima să găsească vorbe pentru a povesti”. Pentru Bottom, visul e tabu, inexplicabil, specific nebunilor: „Parcă eram, parcă aveam… omul nu-i decât un nebun în haine de paiață, dacă se-apucă să spună ce era în vis”. Logica în vis a fost răsturnată, căci el, un simplu meșteșugar și actor, pentru o noapte a trăit ca un rege alături de regina sa, în ceasul când „ochiul omului n-a auzit niciodată și urechea n-a văzut”.

Conștiința lui Richard al III-lea se reflectă într-un vis prin care se perindă fantome și spectre. Toți morții s-au adunat într-un pelerinaj ce defilează prin mintea sa. Pentru rege, visul e coșmar și singura realitate: „Umbrele azi-noapte/ Înfricoșat-au sufletul lui Richard/ Mai mult decât oștirile-narmate”. Acesta este punctul culminant în care visul are rol ambivalent: de trezire a conștiinței și de vehicul spre lumea morților.

Romeo oferă legitimitate totală visului: „ce se visează-n somn e-adevărat”. El se visează mort și trezit la viață de Julieta ca împărat. Visul, devine indicație de cod pentru ceea ce urmează să se întâmple. Macbeth e cel care a ucis somnul, el a fost blestemat să nu mai doarmă. Întreaga existență a cuplului se transformă într-un coșmar, căci sângele nu se mai spală de pe mâini, iar in cetatea lor somnul a murit, coșmarul e veșnic. Ultima șansă de trezire rămâne moartea, ca un ultim vis ce pare să promită pacea.

Visul se împletește cu erosul și magia, merge mână în mână cu somnul și moartea, e premonitoriu, e indicație de cod, e feerie și coșmar, e plămada din care este făcută viața noastră. Liniile imaginarului oniric au fost trasate. În spatele luptei pentru putere se dă o luptă metaforică între regimul diurn și regimul nocturn în care lumina și întunericul acționează ca un light design subtil.

Secretele și crimele din noapte

Începând cu asfințitul, planurile secrete se devoalează ușor, iar, odată ce gongul a bătut de miezul nopții tot ceea ce s-a plănuit ziua, se înfăptuiește noaptea. Sub puterea regimului nocturn și a simbolurilor nictomorfe își face apariția fantoma bătrânului Hamlet, duhurile din pădurea lui Oberon și a Titaniei, iar toate trădările, crimele sunt săvârșite în ceasul nopții, când luna este ascunsă de nori și bezna cuprinde pădurile, cetățile și sufletele, șerpii mișună prin vise sau castele, iar strigoii încep să bântuie conștiințele regilor.

În Scoția lui Macbeth se lasă noaptea ca o pâclă ce nu se va mai ridica pe tot parcursul piesei. Regimul nocturn se instaurează de la început până la sfârșit. Noaptea reprezentată în mitologia greacă de Nyx, fiica Haosului și mama Cerului și a Gliei este cea care dă naștere somnului și morții, viselor și spaimelor, este timpul conspirațiilor care vor izbucni la lumina zilei. Lupta contra firii pe care o dă Macbeth produce mutații de ordin exterior. El este cel care ucide somnul. Dacă noaptea i s-a aliat la început, mai târziu ea se va transforma în cel mai aprig dușman, Macbeth nu va dormi, nu va visa, ci va fi chinuit de un coșmar continuu. Somnul apare ca un medicament, paliativ pentru durerile zilei: „Macbeth ucis-a somnul, nevinovatul somn, el, ce desface fuiorul încâlcit al grijii, somnul”. Toți sunt pândiți de dușmani pentru a fi uciși în timp ce dorm. Shakespeare definește somnul ca „moartea fiecărei zile-a vieții/ El scalda grelei trude și balsamul/ Durerii sufletești, a doua masă/ A marei firi, și la ospățul vieții/ Cel mai de seamă fel”. Pentru cei care încalcă „legea firii” precum Macbeth sau Richard al III-lea pedeapsa cea mai aspră este coșmarul și privarea de acest balsam al sufletului. Paradoxal, „moartea zilei” devine prilej pentru a induce moartea eternă. Până și somnul devine polivalent și un preambul al crimei. El este liniște, dar și pericol, induce visul magic, dar și coșmarul, e cauza morții odihnitoare, dar și a celei mișelești.

Regimul nocturn potențează groaza, spaima, crima și haosul. Legea hazardului se sprijină de cele mai multe ori pe timpul nopții învăluitoare, în care se încurcă ițele. Fantoma bătrânului Hamlet nu își face apariția oricând, ci când „e-aproape miezul nopții” și „văzduhul parcă mușcă”. Aceasta este ora când duhurile obișnuiesc să rătăcească și nu prin castele părăsite, ci prin suflete înspăimântate, scăldate în sângele victimelor. Până și natura poartă în ea sentința crimei, ea este opacă, densă, alcătuită din noroi și năluciri,[2] perfectă pentru „scenografia” unui coșmar.

Dar te poți încrede în ceea ce visezi? Cât de mult ne lăsăm vrăjiți? Shakespeare ne pune la dispoziție un întreg univers imaginar, iar în spatele istoriei, politicului și a lumii vizibile, se conturează o realitate care ține de irațional, dar coerentă și cu propriile reguli. Chiar dacă vrem sau nu să visăm, cert este că „viața noastră e din plămada viselor făcută, și somnul o-mpresoară”.

Bibliografie

1. Kott Jan – „Shakespeare, contemporanul nostru”, Ed. pentru Literatura Universală, 1969
2. Durand Gilbert – „Structurile antropologice ale imaginarului”, Ed. Univers, 1977, București
3. Mauss Marcel, Hubert Henri – „Teoria generală a magiei”, Ed. Polirom, 1996, Iași
4. Culianu Ioan Petru – „Eros și magie în Renaștere 1484”, Ed. Polirom, 2003
5. Caillois Roger – „Eseuri despre imaginație”, Ed. Univers, 1975, București

[1] Mauss Marcel, Hubert Henri: „Teoria generală a magiei”, Ed. Polirom, 1996, Iași, pg. 11

[2] Kott Jan – „Shakespeare, contemporanul nostru”, Ed. pentru Literatura Universală, 1969, pg. 88