Există multe feluri în care te poţi apropia de o piesă de teatru. Cu teamă, cu pioşenie, cu îndrăzneală, curaj, inconştienţă, superioritate, curiozitate, având certitudini, având nedumeriri, din dorinţa reală de a spune ceva anume cu acel text, şi nu cu altul sau pur şi simplu din întâmplare. Intenţia care stă la baza unei montări este recognoscibilă în spectacol. Stai în sală şi printre replicile actorilor simţi atitudinea regizorului faţă de text. De cele mai multe ori e vorba despre respect şi grija de a nu strica nicio corolă de minuni atunci când vorbim despre marii autori. Sau, dimpotrivă – impertinenţă şi rebeliune.
Andrei şi Andreea Grosu au citit „Pescăruşul” lui Cehov cu interes real, curiozitate şi îndrăzneală inteligentă. Scenariul adaptat şi restructurat care stă la baza spectacolului de la Sala Studio a Teatrului Odeon are prospeţime, umor, ritm contemporan şi păstrează emoţia subterană a originalului. Acest „pescăruş” zboară la fel de fascinant precum pasărea sfârşitului de secol al XIX-lea, dar are trup din nichel şi crom şi e teleghidat în spirit al prezentului.
Multe idei noi, surprinzătoare, multe rezolvări neaşteptate, câteva cusături la vedere, câteva jocuri periculoase cu o convenţie teatrală declarată şi un ritm în cascadă care nu îţi dă voie să cazi în melancolia trecutului. În decorul masiv, din lemn noduros, cu scripeţi şi frânghii conceput de Vladimir Turturica personajele sunt actanţi ai vieţilor stupide inventate de Cehov. Pe o scenă înjghebată, jucând amatoriceşte în propria viaţă, aşa cum cred ei că ar trebui, stângaci, duios şi neautentic până la urmă, şi Nina, şi Treplev, şi Trigorin, şi Maşa, şi Arkadina, şi toţi din jurul lor învaţă cu fiecare replică lecţia supremă a lui Cehov: celebra „putere de a îndura”. Scena din scenă, plină de mecanisme, de invenţii, de obiecte, este în contrapartidă cu vieţile lor golite de sens, cu sentimentul lor de inutilitate, cu absurdul unor existenţe care curg din inerţie şi se fac că fac de dragul celorlaţi. Acest joc de aparenţe şi vorbe multe rostite la rând este speculat în mod original şi creativ de Andrei şi Andreea Grosu care introduc pe scena de lemn din mijlocul scenei o întreagă paradă a formelor de teatru – de la naturalismul borcanelor cu murături la Commedia dell’Arte a jocului dintre Dorn şi Polina şi de la expresionismul trăirilor lui Treplev la suprarealismul kitschos al spectacolului său. Distanţarea lui Brecht şi precizia aristotelică stau pe aceleaşi scânduri, îşi lasă loc una alteia, pentru ca la final să nu mai fie nevoie de nicio vorbă; doi oameni se privesc – autentic şi adevărat, poate, pentru prima dată. Textul curge undeva pe un ecran. Dar nu e nevoie de el. Se îmbrăţizează şi plâng. Şi înţeleg odată pentru totdeauna cât de greşite le-au fost idealurile. În timpul ăsta câţiva bărbaţi în salopete desmembrează scena cu mişcări sigure. O istorie a teatrului în două ore – de la repetiţii până la demontarea decorului. O căutare asumată a sensurilor comediei intenţionate de Cehov, care păstrează câteva puncte solide de sprijin în emoţia acestor vieţi ratate.
În acest pariu riscant, actorii au fost miza cea mare. Şi cei mai mulţi câştigă partida. Marius Damian (Treplev) construieşte o compoziţie susţinută cu o energie fantastică. Organic, cu gând limpede, poate prea grăbit verbal, dar transmiţând un şuvoi de stări şi emoţii, este locomotiva spectacolului care nu oboseşte şi duce toţi pasagerii la destinaţie. Nicoleta Lefter (Nina) are o energie similară, bine articulată, motivată scenic şi o prezenţă ubicuă. Cu umor şi candoare strânge în persoanjul său accente puternice şi detalii sensibile. Alina Berzunţeanu (Arkadina) are dezavantajul de a juca un personaj al cărui adevăr presupune acceptarea unei convenţii din partea publicului. Dacă accept să nu văd discrepanţa de vârstă, atunci o cred. Dar nu până la capăt… Înlocuieşte eleganţa personajului cu o fire voluntară, uşor agresivă şi nivelează contrastele. Mihai Smarandache (Trigorin) mizează excesiv pe carisma sa. Arată prea ostentativ că îşi caricaturizează personajul şi nu se ia suficient de în serios. Lejeritatea interpretării sale, uşurinţa afişată poate cădea pe panta unor bufonade gratuite care îngroaşă excesiv câteva momente din spectacol.
Florina Gleznea (Maşa) adună multe nuanţe pe dedesubtul interpretării sale. Şi o urmăreşti cu privirea chiar şi atunci când este în plan secund. O propunere neaşteptată de personaj, rezolvări surprinzătoare şi un spirit foarte special. Cezar Antal (Medvedenko) este cel mai duios din spectacol. Din câteva replici şi câteva glume reuşeşte să îţi spună exact cine e acest învăţător trist şi sensibil care te poate înduioşa până la lacrimă în momentul în care este acceptat drept soţ – micul său monolog onomatopeic dublat de „Practical arrangement” cântat de Sting pe fundal este, poate, cea mai emoţionantă scenă din spectacol. Gelu Niţu (Dorn) păstrează în interpretarea sa extrem de asumată un filon dramatic cehovian; este contrapunctul serios şi foarte lucid al vriei nebune din jurul său. Dacă la cei mai mulţi din distribuţie se resimte pe dedesubtul interpretării intenţia deliberată de a fi comici, în cazul său drumul personajului este clar, fără derapaje inutile. Elvira Deatcu (Polina) propune o interpretare bine susţinută de text, pe care, însă, o scapă printre degete din prea multă efuziune şi exces de zel. Câteva detalii bine punctate, felul în care îşi îngână soţul de exemplu, îşi pierd din farmec datorită lipsei de precizie. Dan Bădărău (Sorin) atrage atenţia în mod ostentativ mai ales în scena de început când gesticulează ostentativ, apoi, se temperează, însă, şi îşi găseşte locul potrivit în spectacol. Laurenţiu Lazăr (Şamraev) pedalează redundant pe rostirea cuvintelor şi spune de trei ori acelaşi lucru cu alte cuvinte, la fel de deranjant şi fals, părând că ţine în loc ritmul construit de ceilalţi parteneri.
„Pescăruşul” montat de Andrei şi Andreea Grosu la Teatrul Odeon este o adaptare după Cehov. O lectură personală a piesei care poate părea o impietate, o blasfemie pentru cei care ridică altare zeilor teatrului în mod stupid. Pentru cei care caută în mod real şi degajat „forme noi”, fără încrâncenare, fără dinţi scrâşniţi şi fără încăpăţânări infantile, poate fi o bucurie. Şi cum ne bucurăm din ce în ce mai rar şi mai superficial, ar fi păcat să ratăm o şansă oferită cu atâta generozitate.
Teatrul Odeon
„Pescăruşul” de A.P. Cehov
Distribuția:
Irina Nikolaevna Arkadina – Alina Berzunțeanu
Konstantin Gavrilovici Treplev – Marius Damian
Piotr Nikolaevici Sorin – Dan Bădărău
Nina Mihailovna Zarecinaia – Nicoleta Lefter
Ilia Afanasievici Şamraev – Laurenţiu Lazăr
Polina Andreevna – Elvira Deatcu
Maşa – Florina Gleznea
Boris Alexeevici Trigorin – Mihai Smarandache
Evgheni Sergheevici Dorn – Gelu Niţu
Semion Semionovici Medvedenko – Cezar Antal
Regia: Andrei și Andreea Grosu
Traducerea: Raluca Rădulescu
Scenografia: Vladimir Turturica
Foto Adi Bulboacă
Print