Atunci când a murit, Valentin Nicolau lucra la un roman al cărui titlu provizoriu era „Arcana verba”. O poveste complicată, despre bine și rău, despre îngeri și demoni, despre viață și moarte, despre aici și dincolo, din care erau gata, într-o formă nedefinitivată, aproape trei sferturi. Pentru că îi plăcea teribil ca poveștile lui să ajungă la oameni, acum, la doi ani de la dispariția lui, într-o zi de 13 ianuarie, vă oferim Prologul romanului, care a rămas neterminat…
„L-am întâlnit prima oară într-o crâşmă din Ghetou.
Era o primăvară deja prea călduroasă, anticipând vara toridă care va face din Roma un oraş de nelocuit. Venisem însoţit de o norvegiancă pe care o agăţasem la Fontana di Trevi, oferindu-mă să-i fac poze. În drumul spre pat am făcut un ocol prin cotloanele mai puţin turistice ale Romei. Din Piaţa Veneţia am luat-o pe lângă Campidoglio, am ocolit Teatro Marcello, am trecut de Pescărie şi de la Sinagogă, am traversat Piaţa Cinque Scoli arătându-i Palazzo Cenci. Povestea cămătarului evreu şi a fiicei sale Beatrice pe care o viola, a înfiorat-o pe delicata mea norvegiancă. Deznodământul istoriei, decapitarea pe Ponte San Angelo a vrăjitoarei Beatrice şi jefuirea averii tatălui de către Papă i-a plăcut mai mult. I-am promis c-o duc noaptea pe Ponte San Angelo, acolo unde bântuie fantoma vrăjitoarei, dar asta nu a încântat-o. I-am arătat Fontana delle tartarughe încercând să-i spun isprava prinţului Mattei, împătimitul jocurilor de noroc. Despre el i-am mărturisit că a fost un strămoş de-al meu – schemă care de obicei prindea perfect la blonde date în vânt după descendenţi de viţă nobilă şi care, în plus, oferea şi o justificare condiţiei mele financiare precare de moment, dar care, cu siguranţă, va dispărea când îmi voi recupera proprietăţile. Tânăra, mult mai prozaică decât o credeam, s-a arătat mai interesată de meniul cârciumioarei din apropiere. Cum nu mai mâncasem nimic consistent de aproape două zile i-am propus imediat nişte Animele al Vino – momiţe udate cu vin de Barolo. Eu dovedeam că sunt nu doar un mare cunoscător al oraşului, ci şi al rafinamentelor sale culinare, iar ea − o generoasă. Ne-am aşezat la o masă în grădină, de unde puteam vedea broaştele ţestoase ale lui Bernini. Am pus capăt logoreei ce trebuia să-i certifice autenticitatea mea de mascul roman – atracţia turistelor înfocate – şi, implicit, să ascundă originea mea balcanică şi condiţia de emigrant venit la ciupeală în Cetatea Eternă. Abia după ce am devorat şi a doua porţie din deliciosul fel de mâncare tipic roman am avut ochi şi urechi pentru ce se întâmpla în jurul nostru.
Nu aveai cum să nu-l remarci. Era înalt, lat în umeri, chiar dacă un pic adus de spate. Bărbat zdravăn, cu trupul ruinat înainte de vreme, fermecător şi volubil. Vorbea tare, conştient că lumea îl urmăreşte fascinată. Unii meseni îi sorbeau cuvintele făcându-i cinste cu câte un pahar. Alţii, clienţi obişnuiţi cu prestaţiile lui, chiar dacă nu-l băgau în seamă trăgeau cu urechea la ce spunea. Cu adevărat, nimeni nu-l ignora. Femeile fremătau, bărbatul-povestitor avea şarm şi ceva excesiv masculin le încălzea dorinţe ascunse. Sigur pe el, nu uitase că poseda această mare putere de a seduce.
Mai nimic nu-mi amintesc din ce a povestit în acea seară. Succesul pe care-l avea la femeile de la mese mă călca pe nervi. Intrasem într-un mic tango de priviri cu nordica mea – flirt ce vestea apropierea de pat, până ce mi-am dat seama că fusesem complet abandonat de blonda cu ochii verzi, în favoarea individului care cerşea un pahar cu alcool în schimbul poveştilor fără înţeles, însoţite din când în când de mici scamatorii, dintre cele mai banale.
L-am recunoscut, nu după mult timp, într-o tavernă sordidă frecventată de studenţii din cartierul Laurentius, aproape de poarta Tiburtina. Era mai degrabă ţinta batjocurii generale, dar una blândă şi înţelegătoare, ca şi cu cineva drag pe care îl ştii sărit de pe fix. Nu-l ocăra nimeni, ci doar se amuzau pe seama lui, plătindu-i umilinţele cu vin din belşug. Cu fiecare pahar nou primit se înfierbânta mai tare, povestind cu pasiune istorii pe care nimeni nu le lua în serios. Din când în când, câte un mesean care îl auzea pentru a nu se ştie a câta oară îi anticipa cursul povestirii rostind el cuvintele din propoziţia întreruptă, iar un altul completa cu vreo porcărie provocând râsul general spre ciuda povestitorului care se enerva bodogănind şi înjurând în stânga şi-n dreapta:
− Pulime! Asta sunteţi! Nu înţelegeţi nimic! Bă, pricepeţi voi că pe pământul ăsta suntem două specii? Voi – pulimea – şi noi, adică eu şi încă vreo câţiva, foarte puţini. Ştiţi voi cine sunt eu? În cârciumă, toţi mesenii îi fac hatârul şi mimează interesul pentru întrebarea pusă. Scena părea a se repeta mereu ca punct culminant al spectacolul oferit de fiecare dată când povestitorul pierdea şirul paharelor golite. Bă, ştiţi sau nu?! Ce mici v-aţi făcut! A îngheţat inima-n voi. Vă spun… Eu sunt bărbatul care a lăsat… Dar sala nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit înainte de vreme în râs. Râdeau cu toţii în hohote, alţii râdeau până la sufocare, altora le ţâşneau lacrimi din ochii bulbucaţi. Un individ gras a căzut sub masă, tăvălindu-se de râs în spasme ca un apucat şi nimeni nu se sinchisea. Pentru mine totul a devenit grotesc deoarece auzisem ultimele cuvinte rostite de beţivul povestitor. Am rămas împietrit. Un fior rece m-a luat pe şira spinării.
Din acea seară, cât am mai stat la Roma, eu şi mai vârstnicul meu nou prieten-povestitor am fost nedespărţiţi. I-am aflat teribila aventură cutreierând bodegile de la periferiile cetăţii, lăsându-ne puţinii bani pe alcoolul ce ne aburea minţile noapte de noapte. Eram fascinat de poveştile lui, de persoana lui, parcă nu era din lumea asta şi totuşi, cât de mult îi aparţinea… Într-o zi m-am trezit că trebuia să pun punct – aveam biletul de avion de întoarcere, iar banii se terminaseră şi nimeni nu ne mai dădea o leţcaie, beam şi mâncam din când în când, făcând măscări alături de bătrânul meu prieten. Venisem la Roma cu aproape un an înainte, ca student la Academia del Arte şi nu reuşisem să termin nici măcar primul semestru când m-am pus pe golăneală. Nopţile prin crâşme, alcool, turiste purii dispuse să plătească hormoni tineri. Se duseseră naibii visurile mele de mărire artistică, iar acum în mod normal aş fi încheiat primul an de şcoală şi trebuia să folosesc biletul de întoarcere plătit la plecarea din ţară. Îmi dădeam seama că, dacă nu fug acum, voi rămâne captiv pe veci modului de viaţă pe care îl duceam. Perspectiva de a ajunge un cerşetor alcolic printre străini mă înfricoşa. Acceptam ideea de alcolic, chiar şi pe cea de cerşetor, numai că pe amândouă în ţara mea, acolo unde şi înjurăturile au dulceaţă. O singură şansă mai aveam: să folosesc biletul de avion de întoarcere în ţară. E tot ce-mi mai rămăsese, alături de paşaport, dintre lucrurile cu care venisem la Roma, în rest – haine, cărţi, alte nimicuri – vândusem tot. Aveam în faţa mea, în persoana prietenului meu mai vârstnic, imaginea a ceea ce aş fi putut ajunge peste câţiva ani: o ruină. Nici măcar nu mi-am luat rămas-bun de la el, dormea dus în aburi de alcool când am plecat spre aeroport. I-am privit trupul descompus împrăştiat pe patul din mansarda sordidă de pe via dei Castani. Faţa îi era transpirată, părul rărit şi albit stătea lipit aiurea de tâmple şi pe frunte. Buza de jos umedă vibra în ritmul respiraţiei grele. Era robul acestei lumi, dar venea parcă de altundeva.
Întors în ţara mea, am povestit amicilor despre prietenul meu de la Roma, despre extraordinarele lui istorii. Cu trecerea timpului imaginea lui s-a estompat, amintirile despre el şi poveştile lui s-au subţiat, unele s-au evaporat. A ajuns doar un personaj ceţos în memoria mea, un bărbat de poveste din altă lume.
Doar că acum, la mai bine de douăzeci şi doi de ani de atunci, întorcându-mă la Roma l-am căutat cu speranţa că-l voi regăsi povestind şi ceea ce spunea cândva că este de negrăit. În plus, aveam nevoia să verific dacă a existat cu adevărat, dacă n-a fost doar o nălucire a tinereţii mele rebele şi inconştiente. Între timp am devenit un om matur, responsabil, împlinit şi domesticit de societate. Am o carieră admirată şi mulţi bani, doar că m-am lăsat de băut şi de fumat, ceea ce mi-a ştirbit umorul şi bucuria simplă de a fi şi mă chinui din răsputeri să mă conving că femeile se culcă cu mine din acelaşi motiv ca atunci, nu doar pentru că le plătesc bine. De fapt, încercând să dau de el, mă căutam pe mine. Am răscolit Roma vreme de o lună, peste tot pe unde umblaserăm împreună. Am dat de băut tututor beţivilor doar-doar îşi vor aduce aminte de omul meu. Am lăsat ciubucuri grase cârciumarilor bătrâni în schimbul celei mai mici informaţii. Unii îşi aminteau de un „beţiv nebun” dar înclinau să afirme că mai degrabă ar fi vorba de o legendă, de o istorie care nu se ştie când s-a întâmplat, dacă s-a întâmplat vreodată. Omul, în carne şi oase, dispăruse cu totul chiar şi din amintirile lor. Rămăsese doar povestea bărbatului care a lăsat… Îmi vine foarte greu după atâţia ani să reconstitui istoria sa. Am uitat multe dintre relatările lui, altele au devenit confuze, unele nu mai ştiu dacă el mi le-a spus sau sunt născociri ale minţii mele obosite.”
29 iunie, de ziua Sfinţilor Petru şi Pavel