Cu toţii iubim copiii. Cu poznele lor, cu fantezia lor debordantă, cu naivitatea şi puritatea lor. Un zâmbet de-al lor ne face să le uităm pe loc boroboaţele. Orice trăznaie se transformă în amintire povestită cu haz peste ani. Sunt frumoşi, iuţi la minte şi la prostioare şi ne dăm în vânt după ei. Sunt cu toţii nişte îngeraşi care din când în când mai comit câte o boacănă. Dar timpul trece, iar copiii cei diafani cresc. Se presupune că odată cu maturizarea energia creatoare de şotii se mai temperează, glumele mai mult sau mai puţin sărate dispar încet-încet odată cu seriozitatea care face diferenţa între băieţi şi bărbaţi. Pentru unii puşti vârsta din buletin nu impresionează cu nimic spiritul ludic şi nevoia organică de a face prostii.
Anii care au trecut peste fraţii Connor, eroii spectacolului „Vestul singuratic” de Martin McDonagh montat de Cristi Juncu la Teatrul Nottara, nu au avut prea multe cuvinte de spus în faţa plăcerii lor nebune de a se tachina. Cei doi bărbaţi în toată puterea cuvântului au schimbat jocurile copilăriei cu cele ale maturităţii. Obişnuinţa de a pune beţe în roate unul celuilalt a devenit modul lor de viaţă. Doi adolescenţi rebeli de patruzeci şi ceva de ani au transformat banala ceartă între fraţi în arta supliciului reciproc. Numai că împunsăturile din copilărie s-au complicat odată cu vremea; puştile nu mai sunt de jucărie, iar gloanţele sunt adevărate.
Timp de trei ore asistăm la o comedie neagră în care între două runde de bătaie pe pungile de chipsuri tatăl încasează un glonţ mortal „bine-meritat” pentru o glumă neinspirată. Nimic mai firesc pentru o zi obişnuită din viaţa lui Coleman şi Valene. Nu moartea tatălui e importantă, ci disputa pe tema markerului portocaliu. În acest univers paralel, într-un Leenane în care moartea suspectă a locuitorilor are o frecvenţă constantă, doi morocănoşi îşi împart viaţa conform zicalei „Rău e cu rău, dar mai rău e fără rău”. Valene, irascibil şi venal, însemnează compulsiv fiecare obiect cu iniţiala sa şi îşi expune triumfal colecţia de statuete de sfinţi din ipsos. Coleman, ursuz şi leneş, nu are plăcere mai mare decât să bea din whiskey-ul fratelui şi să îi coacă la foc iute, în cuptorul inscripţionat cu acelaşi „V” omniprezent, impresionanta colecţie.
În acest maraton al nervilor întinşi, există un arbitru. Cum altfel decât absurd. Părintele Welsh, un biet om al lui Dumnezeu aruncat în mijlocul unui loc uitat de divinitate, îmbibat în alcool şi bune intenţii. Excedat de eşecul său, lucid în faţa evidenţei, alege să îşi pună drept gaj viaţa de apoi şi să îşi joace sufletul pe o singură carte: împăcarea celor doi fii risipitori. Poetic, temerar, înduioşător, dar perfect inutil. Singurele dovezi de afecţiune se rezumă la şicane şi injurii. Dar, poate, aşa arată iubirea în familia Connor. Cine ştie. Părintele Welsh este izbăvit tocmai de această dragoste în care ura este unicul mod de manifestare.
Spectacolul spune pe-ndelete această poveste bizară; cu un ritm leneş, în care tensiunea nu are timp să se acumuleze pentru a răbufni decisiv, ci pulsează uniform. Într-un dialect stâlcit până la limita suportabilului, în care au de suferit laolaltă acordul dintre subiect şi predicat, pluralul cuvintelor, conjuncţiile, articolele şi mai toate părţile de vorbire, „muzica” disonantă a limbii mutilate ţine loc de farmec al izului local. Nu lipsesc nici inevitabilele cuvinte „fără perdea”. De exemplu, celebra „pulă” care a făcut furori în moda sezoanelor trecute, primeşte un upgrade ironic odată cu expresia „pula meu”. Acest new entry în argoul teatral, ceva mai duios decât banala sa înaintaşă obosită de atâta muncă pe „altarul Thaliei”, are şanse să amuze publicul deja imun la de cantitatea de organe menţionate pe scenele de teatru.
„Vestul singuratic” nu are suficientă vitalitate. Deşi fiecare actor îşi construieşte un personaj puternic, carismatic, bine articulat, undeva la nivelul relaţiilor, ceva nu funcţionează până la capăt. Tăcerile nu au timp să vorbească de la sine, comunicarea între priviri nu produce scântei. Dincolo de replici bine punctate, de momente de măiestrie actoricească, întregul nu este la fel de savuros ca părţile care îl compun. Spectacolul este unul al reuşitelor individuale: Florin Piersic Jr. (Coleman) este ca o stâncă de neclintit. Cu o privire intensă, joc stăpânit şi o vorbire atent controlată umple scena cu un singur gest şi nu lasă nicio secundă la întâmplare. Concentrat şi surprinzător, te face să îl urmăreşti orice ar face pe scenă. Vlad Zamfirescu (Valene) are o naturaleţe artistică, motivată interior, firescul său este organic (spre deosebire de detaşarea indiferentă a stilului de joc la minimă rezistenţă atât de răspândit şi apreciat în ultima vreme) şi dozează precis pacursul unei replici, cu impact imediat. Andi Vasluianu (Părintele Welsh) are multă candoare şi alura unui martir al unei cauze pierdute. Monologul său degajă emoţie, însă greutatea vorbelor rostite pacurge distanţa până la jumătate. Ioana Calotă (Girleene) este de o sinceritate debordantă şi o îndrăgeşti involuntar pentru fragilitatea din spatele locvacităţii sale.
Această joacă de copii a unor oameni mari ascunde, în fond, poveşti de viaţă triste. Lucruri grave se petrec în această sarabandă a şotiilor a căror urmare nu mai este doar un plâns sănătos în pernă. Cicatricile rămân pe sufletele unor oameni care se pot bucura doar prin suferinţa celuilalt. Un purgatoriu perpetuu la care noi asistăm cu un zâmbet în colţul gurii. Comedia şi drama îşi dau mâna armonios, iar părerile de rău vin abia mai târziu.
Teatrul Nottara, Sala George Constantin
„Vestul singuratic”, de Martin McDonagh
Regia: Cristi Juncu
Traducere: Bogdan Budeș
Scenografie: Carmencita Brojboiu
Distribuţia: Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu, Florin Piersic Jr., Ioana Calotă/ Corina Dragomir
Foto Horia Petrașcu
Print