Freddie Mercury sau teribila singurătate a eroului care nu moare niciodată

La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune, în „Film Corner”, o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

De câteva zile de când a intrat în cinematografe, toată presa vuiește în legătură cu reacțiile negative ale criticilor. În plus, o mulțime de blogări deveniți „specialiști” în film, ca și în teatru, scriu despre „Bohemian Rhapsody” și decretează: „Freddie ar fi meritat un film mai bun…” sau „Filmul nu este curajos…”. Pe de altă parte, în acest weekend în care a intrat în cinematografe, în doar câteva zile, se pare că a cucerit publicul. E pe primul loc în box-office-ul nord-american și în toată lumea a umplut sălile de cinema. „Debutul care a depășit cu mult așteptările este o dovadă că alegerea de a vedea filmul a fost una emoţională, indiferent de ce au avut de spus criticii“, a explicat un cunoscut analist media citat de CNN. Și e-adevărat. Pentru cei mai mulți dintre cei care au umplut sălile de cinema, inclusiv în România, în ultimele zile, cel mai probabil alegerea a fost una emoțională. Însă era cumva normal să fie așa. Iar pentru cei care și-au lăsat prejudecățile de orice fel la o parte și au intrat în sala de cinema ca să se întoarcă în timp și să trăiască o poveste, povestea uneia dintre cele mai mari legende ale muzicii secolului 20, întâlnirea a fost, cu siguranță, minunată.

Lungmetrajul lui Bryan Singer, cu fenomenalul Rami Malek în rolul lui Freddie Mercury, e-adevărat, amestecă niște date și informații din biografia trupei Queen, decalează în timp câteva întâmplări, romanțează pe ici, pe colo anumite povești, apasă în anumite scene pedala emoției, dar ceea ce este cel mai important este că păstrează vie extraordinara putere a artistului Freddie Mercury. Și că-i respectă cumva dorința de discreție asupra umbrelor și a lucrurilor întunecate din viața lui, sugerându-le doar, asupra ultimei perioade, ce a bolii și a degradării fizice care au dus la moartea lui în noiembrie 1991. Freddie Mercury a ales în pofida a orice să rămână artist și așa să se păstreze în memoria fanilor lui și a întregii umanități. Și cum să poți uita felul în care, luptând cu moartea, a înregistrat până cu puțin timp înainte de sfârșit? Cum să uiți că celebrul „The Show Must Go On” a fost cântat cu ultimele puteri, după cum povestește Bryan May, care se temea că nu va reuși să-l interpreteze. Dar la temerile lui: „Fred, nu știu dacă o să poți cânta…”, el îi răspunde: „I’ll fucking do it, darling!” Apoi dă pe gât un pahar de vodkă și cântă… Și tocmai acest extraordinar curaj, această teribilă îndrăzneală, această forță de a lupta până la capăt, acest har și geniu, cu iz de hybris, le surprinde filmul „Bohemian Rhapsody”, lăsând posterității imaginea unui zeu care domină lumea pe scena de la celebrul concert Live Aid din 1985, pe stadionul Wembley din Londra. Și aș spune că da, Freddie merita asta. Merita un film care, deși nu este ceea ce s-ar chema un film de artă, e un film care cucerește mulțimile, pe care îl iei cu tine și nu i te poți sustrage, un film după care, așa cum povestesc mulți dintre care l-au văzut, au mers acasă și toată noaptea au ascultat Queen… Misiune îndeplinită!

Filmul se bazează aproape în exclusivitate pe interpretarea lui Rami Malek, care este o carte absolut câștigătoare, cu atât mai mult cu cât părea aproape imposibil să găsești pe cineva care să nu-i trădeze imaginea lui Freddie Mercury. Însă construcția lui este impecabilă și farmecul de nepovestit al lui Freddie, nebunia lui, excentricitățile, singurătatea, mai ales singurătatea, timiditatea din spatele scenei și puterea extraordinară, nepământească, de pe scenă, sunt toate acolo și duc mai departe peste generații imaginea unui EROU, a unui artist cum n-a mai existat altul, a unui artist care hipnotiza stadioane întregi.

„Bohemian Rhapsody” e întâi de toate un film despre singurătate și despre teribila condiție a geniului, despre pactul pe care trebuie să-l semneze cu propriul sânge… E un film care surprinde atât de nuanțat pendularea permanentă între arderea de pe scenă și căutările chinuitoare de dincolo de scenă, atunci când adrenalina nu mai există și când demonul e lângă el. E o poveste despre insuportabila singurătate a ființei, care se aruncă în marea disperării, a desfrâului, căutând ceva ce nu poate găsi, care ia droguri pentru că viața e „o stare care are uneori nevoie de anestezie”…

Povestea întâlnirii lui Freddie cu trupa Smile, alături de care va fonda celebra Queen, este urmărită cronologic, după ce filmul se deschide cu o scenă scurtă, ce sugerează sfârșitul. Freddie, cu spatele, tușind… Și apoi, de la concertul de la Live Aid, apogeul carierei lor, considerat unul dintre cele mai bune momente din istoria muzicii, clepsidra se întoarce. În urmă cu 15 ani… Pe aeroportul din Londra unde Freddie lucra ca hamal, un băiat timid, cu părul lung, cu doi dinți în plus, venind dintr-o civilizație străină, născut în Zanzibar și crescut în India, dar dornic să lase totul în urmă și să zboare spre altceva. Își va schimba numele, va deveni Freddie Mercury și va cuceri lumea alături de Queen. Primele momente, bucuria începuturilor, primele înregistrări, primul album, primele turnee… întâlnirea cu Mary Austin, iubirea vieții lui, care nu i-a fost însă de-ajuns. Și apoi, succesul și odată cu el insuportabila singurătate, homosexualitatea și promiscuitatea, relația dubioasă cu Peter Prenter, cel care l-a îndepărtat de restul prietenilor, decăderea… Toate astea, însoțite de hiturile trupei Queen, ascensiunea, toate sunt urmărite cronologic și, da, romanțate și apăsând pedala emoției. Dar e atât de frumos momentul în care Freddie, în fața unui televizor unde rulează imagini cu un stadion întreg cântând la unison, „Love of My Life”, cu lumânări în mână, îi mărturisește lui Mary, cea căreia îi e dedicată melodia, că e bisexual, sunt atât de frumoase scenele în care, undeva, la o fermă la țară, creează „Bohemian Rhapsody”… Și da, treci cu vederea și te lași în voia convenției, de câte ori se așază la pian și începe și compune ca și cum muzica i-ar fi dictată.

Filmul evită cu bună știință să arate prea mult din promiscuitatea începutului anilor ’80, când totul o luase razna. Sugerează, doar, prin scene cu petreceri nebune, la care el apare îmbrăcat în rege, cu hlamidă roșie, și poartă pe cap coroană, cumplita decădere, drogurile și epuizarea. Și, odată cu ele, destrămarea trupei. Dar peste toate rămâne permanent muzica…

Spre final, lungmetrajul amestecă, într-adevăr, câteva date din istoria trupei, ceea ce pare făcut cu scopul de a da tensiune ultimelor momente. Deși diagnosticul de HIV/SIDA a fost pus în 1987, filmul îl mută înainte de concertul Live Aid, din 1985, de pe Wembley, când el le mărturisește colegilor de trupă că are această boală care atunci făcea ravagii. Dar odată cu această mărturisire le spune și că a luat o hotărâre: în timpul care i-a mai rămas vrea să rămână artist și să-i aducă publicului „atingerea paradisului”… Și intră în scenă cu gândul să facă „o gaură în cer” și pare că are lumea toată la picioare, ca un zeu care emană forță, conducând trupa într-una dintre cele mai puternice performanțe din istoria muzicii. Și absolut extraordinar la acest moment prelungit, mai bine de un sfert de oră de film, în final, dincolo de impecabila reproducere a concertului de pe Wembley este că filmul îl încarcă atât de mult uman, că dincolo de fiecare gest și de fiecare privire a lui pe scenă se simt planete întregi în jurul cărora gravitează viața lui. Această incursiune simplă și discretă în intimitatea lui taie cărări adânci spre inima lui Freddie și încă de atunci, de acolo, deși timpul se amestecă – dar cui îi pasă de cronologia exactă când e vorba de viața unui geniu, în care totul era dinainte acolo, scris de la începuturi – simți vibrațiile și tristețea copleșitoare, metafizică, din „Who Wants to Live Forever” și sfârșitul ineluctabil din „The Show Must Go On”… Imaginea lui, în maiou alb, cu ochii arzând, cu lumea la picioare, ieșind din scenă, rămâne una dintre cele mai puternice imagini din lume. Și o iei cu tine pentru totdeauna, ca pe un simbol al puterii de a învinge moartea.

Mergeți să vedeți filmul „Bohemian Rhapsody”. Dacă nu l-ați iubit până acum pe Freddie Mercury, vă veți îndrăgosti pentru totdeauna, iar dacă l-ați iubit, nu veți face decât să vă reîntâlniți cu el și să regretați că nu puteți călători în timp pe stadionul Wembley, în acea zi de 13 iulie 1985, să fiți în mulțimea uriașă care cântă cu el la unison „Radio Ga Ga”. Și când camera coboară amețitor peste stadion, vă veți topi acolo în mulțime și veți simți acea teribilă, incomparabilă putere. Azi, într-o lume fără eroi, avem din ce în ce mai mare nevoie de eroi. Iar Freddie și imaginea lui din „Bohemian Rhapsody” rămâne cea a unui EROU.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.