Imagine din spectacolul „Ești un animal Viskovitz”
Dincolo de viziunile regizorale marca Dabija, Măniuţiu ori Korcsmáros György şi de modalităţile actoriceşti de a le transforma în poveşti coerente, de un special magnetism, din programul festivalului orădean m-au convins în chip deosebit cinci spectacole jucate două pe scena Casei Sindicatelor („Aproape de tine, încă!”, regia Antonella Cornici, Teatrul „I. Slavici”, Arad, „Eşti un animal, Viskovitz!”, regia Tudor Lucanu, Teatrul „Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea), două la Moara Răsărit („Viaţa în 65 de minute”, Teatrul de Nord, Satu Mare şi „Seara de Ajun”, Teatrul „Regina Maria”, ambele în regia lui Ovidiu Caiţa) şi unul în Crown Pub („Aplauze pentru Lena”, regia Andrei Mihalache, Teatrul Artemotion, Oradea). Ce îi uneşte oare pe cei patru regizori, unul veteran al genului (Andrei Mihalache), doi maturi (Antonella Cornici şi Ovidiu Caiţa) şi un tânăr (Tudor Lucanu), întrucât, aşa cum se vede, nu despre biologie este vorba? S-o luăm pe rând.
Toţi cei patru regizori au optat pentru texte foarte bine scrise. Antonella Cornici a preluat excelenta piesă a americanului John Cariani, în traducerea nu mai puţin izbutită a lui Cristi Juncu, după care am mai văzut două montări, memorabilă rămânând cea de la Braşov, a lui Adrian Iclenzan, fără a pierde nimic din umorul tandru, îmbrăcat în gerul septentrional îmblânzit de aurora boreală. Tudor Lucanu şi-a demonstrat ludicul inteligent plecând de la piesa italianului Alessandro Boffa, în traducerea Alexandrei Maria Cheşcu, parabolă glumeaţă a condiţiei umane cu hartă ADN desenată de un evoluţionism jucăuş. Un spaniol (Albert Espinosa, traducerea Luminiţa-Voina Răuţ) şi un scoţian (Anthony Neilson, traducerea Andreea Vulpe) au susţinut din realul imediat demonstraţiile lui Ovidiu Caiţa. În sfârşit, Andrei Mihalache pleacă de la unul dintre cele mai interesante texte ale lui Valentin Nicolau, direct polemic faţă de realitatea imediată, faţă de ipostazele ratării şi cele mai neaşteptate soluţii ale dramei de a fi. Toate textele sunt aparent simple, dar infuzate de o afectivitate discretă, de un umor bine dozat şi, cele străine, traduse cu un meritoriu simţ al limbii române. Remarcabil, în acelaşi timp, simţul regizorilor în a doza fiecare dimensiune spectaculară în beneficiul firului narativ, pe de o parte, şi al firescului persuasiv din jocul actorilor, pe de alta.
Imagine din spectacolul „Aplauze pentru Lena”
Scenografic, aglomerării realiste cu chei semantice semnată de Oana Cernea şi, respectiv, Cristian Gătina, pentru spectacolele lui Caiţa, ori minimalistă, aparţinând Amaliei Buie, în „Apaluze pentru Lena”, i-au răspuns fantezia în alb a Irinei Moscu, din spectacolul lui Tudor Lucanu, şi planul înclinat al lui Doru Păcurar, din cel al Antonellei Cornici, pe care imaginaţia lui Lucian Moga şi a lui Lucian Matei a generat imagini, stări şi spaţii traslucid-policrome de o frumuseţe aparte în dinamica lor. O notă specială pentru muzica propusă de Bobo Burlăcianu – de ţinut minte (şi de ascultat neapărat) norvegiana Mari Boine (mai ales) şi suedezele Sofia Jannok şi Lisa Ekdahl.
Dacă Andrei Mihalache şi Ovidiu Caiţa extrag înţelesuri subtile din cel mai palpabil real, Antonella Cornici şi Tudor Lucanu sunt, în spectacolele amintite, partizanii unui exotism manifest şi necesar, păstrând din aura bizară a depărtărilor geografice ori temporale, de tip baudelairian, să zicem, mai degrabă calmul, în cazul Antonellei Cornici, şi ludicul conţinut de voluptate, în al lui Lucanu.
Imagine din spectacolul „Viața în 65 de minute”
Familia retorică a lui Andrei Mihalache şi a lui Ovidiu Caiţa este, cel puţin la prima vedere, una comună, poate şi pentru că poveştile dramaturgice sunt unele „de viaţă”, ţinând de personaje tributare unor inevitabile frustrări existenţiale. Mai întâi, povestea Lenei (Mirela Lupu), actriţă care îşi plăteşte comoditatea şi o nouă mondenitate prin renunţarea la carieră, în favoarea statutului de nevastă de lider politic. Viaţa intimă (nu doar în sens erotic) îi este ritmată de oglinda mesei de machiaj (pentru seratele bărbatului, nu pentru scenă), de micul gong de pe aceasta, de rochia roşie, probabil, cândva, şi ea definind un rol anume. Şi de un soi de sastiseală depersonalizantă. Câştigată la poker de afaceristul Dinu (Sebastian Lupu), acesta din urmă dovedeşte o sensibilitate superioară propriei lumi, fiind, pesemne, un spectator de cândva, care nu cumpără femei din motive epidermice, ci pentru a-şi epura/umple cu materie/intra în dialog cu propria memorie. O soluţie şi un nou izvor de frustrări, în definitiv, şi pentru unul, şi pentru celălalt, căci finalul e lăsat în vag, cum se şi cuvine în miezul realităţii din care e extras subiectul.
După realitatea ticăloşitei „protipendade” financiar-politice astfel sintetizate în spectacolul lui Andrei Mihalache, în „Viaţa în 65 de minute” Ovidiu Caiţa mută reflectorul asupra realităţii clasei de mijloc (şi în sensul vârstei: undeva, aproape de încheierea tinereţii de care se şi poate muri, ca de o boală gravă, zice un personaj). Întâlnirea la o bere cu amicii alunecă în comedie neagră, pentru a se opri într-un spaţiu al încurcăturilor afective, instrument al provocărilor memoriei, minciunilor de convenienţă şi frustrărilor duse până la limita de la care, mai departe, abisalul ar fi la el acasă. Numai că ar fi o şmecherie forţată ori de regizor, ori dramaturgic, dar, oricum, cu iz de fals. În „realitate”, Lluc (Andrei Stan), cu un anume aplomb al intrării în maturitate, cu foste iubite care mai sensibilă (Carolina – Raluca Mara), care mai justiţiară (Carmen – Ioana Cheregi), riscă încă o ciudăţenie de nouă iubire cu Cristina (Alexandra Odoroagă), secondat subtil de vocile celor doi prieteni, Francisco (Cristian Iorga) şi Ignacio (Vlad Chico). Dacă latura stângă a spaţiului de joc este cea a „găştii”, a tonetei cu sandvișuri şi bere, colţul din dreapta este lăsat în beneficiul oniricului, prin vitrina-oglindă din care se întrupează trecute iubiri şi prin care se plimbă fantasmele. Infuzia de fantastic este şi mai apăsată, ca să nu zic e chiar osatura „Serii de Ajun”. O treaptă socială şi mai jos, cetăţeni abulici de la bloc fumându-şi iarba lângă lada din subsol în care au sechestrat un elf (Andrei Sabău). Mă rog, elf ori nu (cine mai ştie pe unde trece graniţa dintre verificabil şi evazivele lumi paralele?), acesta e când agresat, când luat în serios, încât numai Dumnezeu mai ştie dacă praful Crăciunului, cu ajutorul căruia împlineşte elful dorinţe, e chiar din lumea acestuia ori vreo „liniuţă” proaspăt aspirată. Performativă mi s-a părut, în primul rând capacitatea actorilor de a-şi individualiza pregnant personajele: Mihaela Gherdan – Cherry, Răzvan Vicoveanu – Gary, Alin Stanciu – Simon, Andrei Sabău – Elful, într-un parcurs scenic în care instrumentul fantastic/ambiguu este foarte bine infuzat în întâmplarea de Ajun, ea însăşi de un sentimentalism temperat fie de izbucniri violente, fie de plictisul nostru cel de toate zilele.
Imagine din spectacolul „Aproape de tine, încă”
„Aproape de tine, încă!” al arădenilor e o poveste în poveste, dirijată de un narator (Zoltan Lovas) nu mai puţin tandru şi naiv decât fiinţele pe care şi le povesteşte şi cărora li se asimilează cu un dozaj deloc grăbit, în locul acela din îndepărtatul nord în care „se petrec lucruri ciudate”. Citirea textului lui Cariani de către Antonella Cornici (totuşi, prea succintă) aici îşi şi găseşte cheia: povestind, povestaşul se transformă într-unul dintre personajele sale (Pete, cel interpretat iniţial de Călin Stanciu Jr.), deşi, de altfel, este el însuşi toate fiinţele despre care vorbeşte. Aşa citite lucrurile, explicaţia naratorului – „aproape de tine încă departe de mine” – se transformă într-un paradox nu mai puţin bizar decât cuplurile întrepătrunzându-se cu un ludic delicat, straniu şi vesel în „Almost, Maine”.
Istoria lumii fiinţânde, povestită de Tudor Lucanu şi de actorii vâlceni în permanent schimb de roluri (Mădălina Ciotea, Réka Szasz, Vlad Bîrzanu, Olimpiu Blaj, Ciprian Nicula şi Cătălin Asanache), se întâmplă într-o pupă din care habar nu avem ce fluture o să iasă. Căci întâmplarea va ţine de la celulă până la animal. De unde, glasul Creatorului propune moartea, prin care se „renunţă la tot”. În jurnalul lui, Thomas Mann propunea viaţa ca adolescenţă în vederea morţii ca stare adultă. În definitiv, de ce nu tot acelaşi lucru s-ar putea spune despre celula Viskovitz în năvala ei erotică spre starea de animal, un fel de a da peste cap versul eminescian, transformându-l în: „că vis al vieţii-eterne e moartea lumii-ntregi”. În orice caz, poarta deschisă către speculaţia filosofică mai mult ori mai puţin escatologică reprezintă doar ultimul minut de spectacol, contrapunctul extrem de bine poziţionat şi dozat de Tudor Lucanu. În rest, o imensă explozie de energie, un act sexual pasional de la un capăt la altul (pentru pudibonzi: nu, nu este teatru XXX, staţi liniştiţi! – la energia conţinută în actul de creaţie, indiferent de ipostaza sa, mă refer). Viaţa din pupă rămâne ascunsă ochiului, dar fără îndoială clocoteşte de viu. Şi despre întreaga poveste a acestui clocot este vorba în spectacolul de la „Anton Pann”. Poveste de un umor rar, rafinat, revigorant. O bombă inteligentă cu defragmentare de haz, de la multiplicarea celulei la gândacii de dejecţie (aceia pătrunşi de cultul materiei), de la cărăbuşii de mai la cintezoii virtuoşi de Bavaria (înşelaţi de cuci), de la melcii hermafrodiţi la papagalii din Caraibe, la porci şi rechini, fiecare „clip” fiind construit în egală măsură cu umor şi ironie, întrucât spectacolul polemizează cu o bună parte din metehnele lumii/istoriei. Ale noastre, adică.
Print