Frumos e, în septembrie, la Oradea (I)

Imagine din spectacolul „Omul din La Mancha”

Gongul festivalier al stagiunii 2015 – 2016 a bătut şi anul acesta, în septembrie, la cele două capete ale ţării, la Costineşti, cu HOP-ul (Gala Tânărului Actor), şi la Oradea, cu cea de-a treia ediţie a FITO (Festivalul Internaţional de Teatru Oradea) care a însemnat, conform tradiţiei, şi cea de-a XXI-a ediţie a Festivalului de Teatru Scurt. Cele 19 spectacole (produse de 12 teatre) din cele 9 zile de festival au acoperit şi intuibila nevoie de teatru a publicului, şi cea de imagine, în virtutea unei benefice continuităţi. Mai mult, echipa Teatrului „Regina Maria” a reuşit să ofere la început şi la încheiere de festival două premiere „grele”, cărora li s-au adăugat alte cinci spectacole ce au adus în scenă actorii orădeni. Un tur de forţă limită, lecţie nu doar de estetică, dar şi de etică profesională.

Cele 19 spectacole (inevitabil nu le-am putut vedea pe toate, deci mă refer la majoritatea căreia i-am fost martor) au construit, din punctul meu de vedere, un soi de puzzle tematic/generativ: musicalurile („Leonce şi Lena”, Îndrăgostiţii din Ancona” şi „Omul din La Mancha”, toate producţii ale Teatrului „Regina Maria”), spectacolele de studio/bar/spaţiu neconvenţional, plecând de la texte contemporane foarte bine scrise şi extrem de inteligent cumpănite regizoral şi actoriceşte („Aproape de tine, încă!”, Teatrul „I. Slavici”, Arad, „Eşti un animal, Viskovitz!”, Teatrul „Anton Pann”, Râmnicu Vâlcea, „Viaţa în 65 de minute”, Teatrul de Nord, Satu Mare, „Aplauze pentru Lena”, Teatrul Artemotion, Oradea şi „Seara de Ajun”, Teatrul „Regina Maria”) şi premiere în festival, aşadar cele două noi producţii ale Teatrului „Regina Maria”, „Livada de vişini” şi „Omul din La Mancha”. E de adăugat aici interesantul focus regizoral, nu ştiu dacă premeditat sau nu de selecţionerul Mircea Morariu, care i-a adus cu un grup de spectacole, în faţa publicului, pe Ovidiu Caiţa, Alexandru Dabija, Tudor Lucanu şi Andrei Mihalache.

Imagine din spectacolul „Livada de vișini”

S-o luăm pe rând, dând Cezarului ce e al Cezarului. „Copertele” FITO gândit(e) de echipa managerială Daniel Vulcu – Victoria Balint, au însemnat musicalurile „Leonce şi Lena” şi „Omul din La Mancha”. Cum despre cel dintâi, creaţie semnată de Mihai Măniuţiu şi Ada Milea, am mai scris, ar fi de notat vitalitatea sa intrinsecă, de exploziv impact la public, orchestrată (la figurat şi la propriu) de Richard Balint (unul dintre puţinii actori totali, ca să zic aşa, ai scenei româneşti actuale), umăr la umăr cu Eugen Neag, Alina Leonte, Emil Sauciuc, Daniel Vulcu şi ceilalţi actori din scenă, cu sprijinul tobelor lui Alexandru Szus, acordeonului lui Adrian Locovei şi basului lui Florian Chelu (iar cine nu l-a văzut şi pe post de chitarist solo pe Richard Balint, s-o facă mai repede!). Cum oferta de musical românesc rămâne, încă, o eboşă de proiect, memoria nu mă lasă să adaug cine ştie câte alte titluri cu adevărat performante, în afara „Scripcarului pe acoperiş”, tot al Teatrului „Regina Maria”, „Insula”, de la Naţionalul clujean, în regia Adei Milea, „Maria de Buenos Aires”, de la Naţionalul timişorean, în regia Adei Lupu, ori „Sfânt şi păcătoşi”, în regia lui Horia Moculescu, de la desfiinţatul Teatru constănţean Fantasio (ce păcat că închiderea de teatre nu e şi ea caz penal!). Şi, venind vorba despre „Scripcarul pe acoperiş”, acelaşi regizor, Korcsmáros György, s-a întors la Teatrul „Regina Maria” pentru cea mai nouă premieră a companiei, „Omul din La Mancha” după musicalul lui Dale Wasserman. În decorul de temniţă medievală cu pod mobil, conceput de Paul Salzberger (un alt soi de azil de noapte, până la urmă), şi costumele Amaliei Judea, tripleta esenţială a celebrei poveşti este adusă în scenă de Richard Balint (Cervantes care îl povesteşte pe Don Quijote – deci dublu rol, dacă nu cumva triplu, căci personajul narat(or) pendulează între Quijote şi Alonso Quijana), Ioana Dragoş Gajdo (Aldonza – Dulcineea – excelente trecerile actriţei de la personaj de mahala caragialescă la romantic iluminată întru ficţiune, amintind de femeile brebaniene, de pildă, din „Bunavestire” sau „Don Juan”, cu un soi de tandreţe care îi modelează inclusiv vocea) şi Alexandru Rusu (Sancho Panza – în definitiv, ca şi primii doi, şi el gata să admită că „faptele sunt duşmanii adevărului”, că lumea fantasmatică e mai presus şi, de ce nu, mai palpabilă decât lumea pragmatică, acceptând, prin urmare, invitaţia lui Cervantes: „Poftiţi în imaginaţia mea!”). Alături de ei, Daniel Vulcu („Guvernatorul” arestului, Hangiul din povestea lui Cervantes, dar şi „Castelanul” din fantasma lui Quijote, primul aproape judecător biblic, ultimii doi de un ludic iscusit mânuit), Emil Sauciuc (Părintele, ambiguu prin însăşi „obligaţia de serviciu”), Mihaela Gherdan (soţie de hangiu şi amantă de catârgiu – foarte fin jocul de plan secund al actriţei) şi toţi ceilalţi într-o poveste a cărei cheie tocmai multipla situare a fiinţei omeneşti este, în faţa multiplelor realităţi. Or, odată cu în-scenarea sa muzicală, sprijinită pe orchestra condusă de Ovidiu Iloc, spectacolul îşi găseşte în chip fericit înţelesul exact în acest multiplu care priveşte pe fiecare actor prezent în spaţiul de joc, în construcţia propriului personaj. Soluţii scenice de efect (calul lui Quijote şi catârul lui Sancho, moara de vânt) se împletesc cu arii memorabil interpretate în acest nou musical al Teatrului „Regina Maria”, în seria începută de „Scripcarul pe acoperiş” şi continuată de „Producătorii”.

Imagine din spectacolul „Leonce și Lena”

„Omul din La Mancha” a fost, aşadar, cea de-a doua premieră din festival, care a şi încheiat evenimentul. Prima, în a doua zi a FITO, a fost cea după Cehov, în viziunea lui Alexandru Dabija: „Livada de vişini”. Cu, din nou la timonă, Ioana Dragoş Gajdo (Ranevskaia), Richard Balint (Gaev), Pavel Sîrghi (Lopahin) şi binecunoscutele celelalte personaje, toate bine individualizate de actorii lor, într-una dintre cele mai izbutite, în rafinament şi plăcere a jocului, montări ale regizorului. Decorul (superior costumelor, aş zice) propus de Florina Belinda Vasilatos şi Ianis Vasilatos este unul mobil, începând, la avanscenă, cu un rând de scaune având în spate un soi de cortină din fâşii verticale, de lăţimi diferite. Cortină care va desena spaţii de joc varii, va deschide un plan doi pentru dialoguri şi portrete nonverbale pentru ca, în final, să sugereze un cod de bare cu schepsis. Vin să susţină cele două elemente, masa de biliard multifuncţională şi dulapul, nici el vreun leneş. Ştiam deja că suntem într-o lume care îşi joacă soarta; aflăm de la Dabija şi de la actorii orădeni că este şi o lume care se joacă de-a soarta. Chiar şi când plâng, chiar şi când nimic nu e de râs, chiar şi când hormonul covârşeşte neuronul (căci ce haz are reversul?!), toată lumea pare impregnată de un ludic exploziv, la marginea inconştienţei (ei, la margine, dincolo de ea!), un popor de gambleri (nu mă refer la cel rus, deşi celebra ruletă…) al cărui Las Vegas (nici la americani, chit că doar ei sunt de vină, vorba hitului Vama Veche) e, pare-se, întreg mapamondul (cel puţin până la Paris, unde e aşteptată Ranevskaia de păguboasele ei poveşti de amor). În abia schiţatul context al începutului de spectacol, Lopahin aţipeşte cu o carte în mână. O carte?!! (Aveţi libertatea de a adăuga aici emoticoanele „confuse” şi „surprise” sau orice alt smiley din aceeaşi familie.)

Intermezzo

O carte (ei, câteva pagini, acolo…) aţipeşte, carevasăzică. Dar o bibliotecă (mă rog, nici chiar aşa!) de romanţuri cavalereşti? De uriaşi, Dulcinee şi alte dulcegării (de citit: telenovele din vremea cruciadelor, pentru uzul epigonilor de urmaşi)? Păi, desigur, te face bun de balamuc. Cum era sloganul de acum câţiva ani al unei edituri de prestigiu? „Cititul nu dăunează sănătăţii!” Măi, să fie!… Şi-atunci ce ne facem cu bietul Alonso Quijana? Nu ştiu dacă situaţia i-ar fi permis ca, dacă abia ar fi descifrat alfabetul, să fi ajuns un Lopahin iber, dar mai-mai că-mi vine-a crede că şi Lopahinul slav s-ar fi crezut Don Quijote(v) dacă ar fi trecut de paginile-somnifer de la începutul de roman (pesemne tot din familia romanelor cavalereşti, în sensul secolului al XIX-lea, gen „Misterele Parisului, câte au apărut până acuma”). E mai bun Lopahin scăpat de psihoza donquijotescă? Sigur nu e mort de foame şi nu confundă coiful cu ligheanul bărbierului. E mai bun Quijana, alias Quijote? Lucrul cu imaginaţia nu e patologie, chiar dacă, de multe ori, actul patoplastic, patografic etc pot ului (deşi semantica, receptorul o încarcă, nota bene!). Sigur Don Quijote al lui Cervantes e altceva decât o combinaţie de conu Leonida, Ipingescu, Venturiano şi nenea Anghelache? În orice caz, Cervantes din spectacolul orădean e un soi de Şeherezadă, povestind/operând o terapie de grup cu prostituatele şi şuţii din beciurile castelului, pentru a-şi scăpa pielea. Şmecherie de scriitor şi perceptor greşit orientat (pe-atunci nu luai impozitul de pe la mănăstiri, cum nu iei acum de pe la…), dar stăpân pe el şi pe instrumentele lui. Deci: de o parte lumpen, de cealaltă boiernaşi de ţară, toţi rătăcind, care-n visare, care-n neadecvare, ficţionând, în definitiv, în realităţi ostile. Totuşi, nicio speranţă? Niciun „personaj pozitiv”? Ba, cred că da. În „Livada de vişini”, Trecătorul cu acordeon (Adrian Locovei), cel aruncând peste umăr un „Hai cu mine la Volga!” – contrapunct al spectacolului lui Alexandru Dabija, personaj aparent fără rost păstrat, sugerând poate un botez, o ablaţiune în folosul cine ştie cărei resurecţii. E „personajul bun” genuin, inconştient, iluminat (poate). Dincolo, în „Omul din La Mancha”, Aldonza Ioanei Dragoş Gajdo, cea dând să se strecoare în pielea Dulcineei, căci dovedindu-se teren fertil pentru inseminarea imaginii poetice, tot un soi de resurecţie, în definitiv. Este treapta următoare, răspunsul pozitiv la persuasiune şi afectivitate. Probabil, însă, personajul „bun” în toată puterea cuvântului este cel trinitar, adus în scenă de către Daniel Vulcu: conştient de puterea discreţionară pe care o deţine (ca Guvernator al planetei interlope), se lasă în voia poveştii (a propriei copilării ori nevoi de copilărie?), ba chiar joacă dedicat, protejând naratorul, până la sublimarea în chip de castelan. Desigur, tot ficţiune, dar una asumată, nu patologică, una care nu cere nimic în schimb.

Morala? Ficţiunea dăunează în lipsa educaţiei, antrenamentului, unui Virgiliu care să ştie să te conducă prin bolgiile infernului, până să poţi umbla liniştit şi de capul tău prin câmpiile comédiei umane (pe care, la rigoare, le poţi lua şi drept elizee, dacă nu piezi nici azimutul, nici nadirul latent…)

Aici intermezzoul se încheie.

Şi atunci, Lopahin e soluţia? Ca barbarii lui Kavafis (care, totuşi, nu mai apar, spre deosebire de Lopahin care nu doar că este, dar şi face, cu evidentul scop de a avea – nu, nu ca în eseul lui Mihai Şora!)? Din punctul meu de vedere, soluţia e Trecătorul, iar contrapunctul lui e cheia spectacolului. Numai că asta ar transfera totul în metafizic, ca să nu zic în ficţionalul pur, riscând să ne învârtim în buclă prin intermezzoul de mai înainte. În definitiv „lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”: o lume-joc. A cui? A cui se joacă. Dacă lui Dumnezeu îi arde de glume, atunci, după chipul şi asemănarea lui, şi nouă ar trebui să ne ardă. Şi asta şi fac personajele „Livezii…” orădene, marele maestru fiind Gaev pe care Richard Balint îl încarcă de naturaleţe, de firescul hazliu de care, probabil, numai pe buza apocalipsei poţi da, neapărat înfăşurat în covor ori cântând la mandolină până şi Internaţionala ca fond al peroraţiei lui Lopahin. Or, fie şi cu parapon pe alocuri, toţi se iau după el: Simion „Ghinion” Epihodov (Eugen Neag) umblând ca-n pragul sevrajului printr-o realitate pentru care altfel arată contabilii, aerianul Pişcik (Petre Ghimbăşan) cu pălăria lui de pescar pe Amazon – era să zic relativul coifului de aur/de bărbierit al lui Don Quijote, ingenuul student/învăţător Trofimov (George Dometi), atingând un punct de maxim în aria „La muncă!”, acompaniat de Gaev care, evident, îşi conştientizează excesele ludice – oxigen, de altfel, al tuturor, masivul Firs (Ion Ruşcuţ) văzând paradoxal nenorocirea ca venind exact odată cu dezrobirea iobagilor, cum şi el fusese, Iaşa (Sorin Ionescu), obiect sexual şi lacheu occidentalizat, disputat şi de stăpână (inteligent sugerată potenţiala nimfomanie a Ranevskaiei de către Ioana Dragoş Gajdo) şi de fata în casă, pasională de operetă, Duniaşa (Alina Leonte), aşa cum bruma de rezonabil pare a fi disputată, în măsuri evident diferite, de cele două fiice Ania (Denisa Vlad) şi Varia (Anda Tămăşanu).

Nu vreau să închei înainte de a aminti că nu doar cortina fâşii (în final cod de bare – polemică şi explicitare în acelaşi timp) generează spaţii şi, în consecinţă, situaţii, dar şi covoarele pe care apar sau ies din scenă personajele. Simplu gag? Mai degrabă ceva mai mult, căci, dacă obiectele, covoarele şi cortinele construiesc spaţii pentru desfăşurarea realului ca ludic/ficţional, atunci da, logic personajele sunt propriile lor jucării, dar şi ale altcuiva şi, ca orice jucărie, undeva, la origine, trebuie să existe şi indici pentru codurile de bare.