„Frumos e în septembrie la Veneţia”. Încă mai e frumos

3stars

Unele texte sunt pur şi simplu adorabile. Te cuceresc de la prima lectură, replicile curg, personajele au de toate, vezi cu ochii minţii spectacolul gata ridicat pe scenă, te entuziasmezi anticipând reacţiile publicului şi când ai terminat de citit parcă deja simţi în mână trofeul care încununează un succes unanim. Şi tocmai aceste texte frumoase şi bogate se dovedesc de multe ori capcane în care mulţi regizori îşi prind nu doar urechile, ci şi inspiraţia. Un text seducător la lectură nu e garanţia unei reuşite. Tocmai textele bine scrise, solide, sunt cele mai pretenţioase la scenă; nu se lasă uşor descompuse şi nu îţi dau voie să le tratezi superficial. Altfelse răzbună imediat pe tine.

Unul dintre aceşti autori de texte absoult cuceritoare la prima şi a doua şi a treia şi a multa întâlnire este Teodor Mazilu. Cu un umor aparte, cu replici pe care le reţii imediat pentru savoarea şi absurdul lor ludic, cu situaţii în care candoarea şi cinismul stau mână în mână şi se joacă de-a viaţa. „Frumos e în septembrie la Veneţia” este o piesă de două ori dificilă – pentru că e destul de greu de păstrat pe scenă poezia lecturii şi pentru că e foarte scurtă. Un dialog concentrat care nu poate dura mai mult de jumătate de oră citit ca atare. Dar cât e de frumos, de bogat, de teatral, în fond.

Spectacolul montat de Mariana Cămărăşan la Sala Mare de la ArCuB păstrează aproape intactă atmosfera acestui univers mazilian pe care toţi avem impresia că îl cunoaştem, dar pe care nu ne e tuturor tocmai la îndemână să îl recreăm. Concepţia regizorală porneşte de la o ramă cât se poate de terre-à-terre, nu tocmai împlinită din punct de vedere tehnic, în care un cuplu de oameni fără adăpost bâjbâie prin întuneric încercând să îşi pregătească un culcuş cât mai confortabil pentru noapte. Câteva bombăneli, un gât, două, de alcool, nişte plăpumi groase care să ţină cât de cât de cald şi e clar cine sunt şi de unde vin cei doi. Apoi începe visul. Piesa lui Teodor Mazilu devine visul acestor nefericiţi ai sorţii care îşi permit să călătorească oniric într-o Veneţie nesperată. Şi să iubească: Să se iubească.

Într-un decor naiv şi colorat semnat de Vladimir Turturica, în care detaliile pictate se potrivesc cu lumea de mucava pe care şi-o creează din imaginaţie cele două personaje visătoare, în care luna e multiplicată în toate fazele sale şi valurile mării se prelungesc până în piaţeta în care El şi Ea descoperă iubirea, în această atmosferă în care plutesc refrene de canţonete şi „Piazza grande” a lui Lucio Dala răsună dintr-un tonomat de modă veche, în această Veneţie visată universul mazilian se regăseşte din plin.

Cadenţa replicilor, ritmul şi accentele foarte precise pe care le presupun textele lui Teodor Mazilu le sunt organice şi bine însuşite atât Oanei Pellea, cât şi lui Mircea Rusu. Melodrama uşor patetică în care El şi Ea se îndrăgostesc de iubire şi se joacă de-a îndrăgosteala inocentă, cu puţin erotism, cu multă candoare, cu farmec şi inventivitate, admirând la răstimpuri Veneţia cea din imaginaţie, „o splendoare”, şi temându-se de întâlnirea cu cea adevărată tocmai ca nu cumva să spulbere magia acestui loc al romantismului mitic. Oana Pellea are lejeritatea de a se lua în serios în joacă, de a se alinta în tonurile pe care i le oferă textul, emoţionează şi se emoţionează şi are un control foarte precis al jocului dintre firescul şi patetismul partiturii de joc. Mircea Rusu şarjează de câteva ori şi îngroaşă excesiv tuşele unor replici pe care le doreşte a fi de efect, pentru ca apoi să reintre în relaţia bine susţinută cu partenera sa. Nu e nevoie de prea mult comic personal pentru ca spectacolul să bine-dispună.

Marele merit al acestei montări e tocmai lejeritatea şi starea de siguranţă, relaxare pe care o transmite în sală; uşor melancolic, uşor de modă veche, atât cât să activeze amintiri şi doruri de iubiri dintr-o vreme mai blândă şi mai puţin grăbită. „Frumos e în septembrie la Veneţia” e un spectacol care îi vorbeşte politicos spectatorului, îl face să zâmbească uşor şi să îşi dorească să iubească frumos – precum o Veneţie ideală.

Arcub  – Centrul Cultural al Municipiului București și Asociația GOONG București

FRUMOS E ÎN SEPTEMBRIE LA VENEȚIA

după Teodor MAZILU

Cu: Oana PELLEA și Mircea RUSU

Scenografia: Vladimir TURTURICA

Light design: Ștefan VASILESCU

Regia și adaptarea: Mariana CĂMĂRĂȘAN

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.