Homo ludens, omul care se joacă, şi-a căpătat locul binemeritat alături de homo sapiens şi homo faber odată cu teza istoricului Johan Huizinga. Deşi ideea apăruse la sfârşitul secolului al XIX-lea, teza e formulată de-abia în perioada interbelică: civilizaţia umană se naşte şi se dezvoltă în joc şi ca joc. Formă de activitate, formă cu tâlc şi funcţie socială, jocul nu este viaţa „obişnuită” sau „propriu-zisă”, ci o ieşire din ea, într-o sferă temporară de acţiune, cu tendinţă proprie. Copiii ştiu perfect că acţiunile lor nu sunt „de-adevăratelea”, ci „numai în glumă”, dar asta nu face jocul mai puţin serios. Ca în teatru. Nu ca-n război. Acolo, regulile jocului sunt fatale.
Jocul copiilor de-a războiul, de-a puterea e vechi de când lumea. Îl întâlnim la orice colţ de stradă, pe oricare meridian. Îl regăsim apoi – ca joc murdar, al adulţilor – în realitatea imediată. L-am întâlnit de-a lungul timpului în literatură şi teatru. Grupul de copii naufragiaţi pe insula din „Împăratul muştelor” (1954), romanul lui William Golding, re-instaurează regulile unei lumi adulte, înlocuind inocenţa cu ură. Răul există în om. La fel, în piesa lui Tadeusz Słobodzianek, „Clasa noastră” (2008), alţi copii se joacă de-a istoria, în vremuri de război. De-aici până la atrocitate mai e un singur pas.
Joaca de-a puterea, de-a războiul, de-a laşitatea, de-a răutatea, de-a lăcomia, de-a prostia, de-a vulgaritatea devine spectacol vrednic de remarcat pe scena Teatrului „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea (premiera: 16 aprilie 2016). Tânărul regizor şi scenograf Tudor Lucanu porneşte de la celebrul text „Ubu Rege” de Alfred Jarry, dar îi dă forma unui joc de copii, de şcolari. Actorii se joacă de-a copiii, copiii se joacă de-a adulţii, iar personajele adulte re-crează universul absurd al scriitorului. Teatru în teatru sau joc în teatru, spectacolul susţine regizoral inedita idee şi, implicit, piesa originală, de la a cărei premieră mondială se împlinesc 120 de ani.
În seara de 10 decembrie a anului 1896, pe scena de la Théâtre de l’Œuvre din Paris, avea să răsune primul cuvânt al piesei „Ubu Roi”: Merdre! (Căcart! – în inegalabila traducere românească a lui Romulus Vulpescu). Aşa avea să înceapă scandalul, dar şi succesul unui autor, al unui text, al unui personaj. Sigur că la acestea contribuiau masiv aglomerările de crudităţi verbale, scenele bufe şi episoadele absurde, precum şi imaginea publică pe care şi-o construise Jarry, dar, până la urmă, era vorba de-o altă literat-teatrală ceartă a „Cidului” sau bătălie pentru „Hernani”. Nu în Clasicism, nici în Romantism, ci în zorii Suprarealismului şi ai Teatrului Absurdului. Alte vremuri, alte proporţii, dar acelaşi război al generaţiilor, între tinerele mişcări artistice şi bătrâna critică osificată. „Ubu Rege” este primul dintr-o serie de texte, în care Jarry ataca grotesc puterea, lăcomia și pe exponenții lor – imaginari sau reali. „Dictatori din toate țările și timpurile, uniți-vă!” ar putea fi sloganul unificator, cum, de altfel, înrudite au fost și reacțiile publicurilor (indiferent de localizarea lor spațială și temporală) față de aceste texte brutale, lipsite de orice respect pentru autoritate, religie sau societate.
Gras, urât, prost, vulgar, lacom, îngâmfat, necinstit, laș, crud, rău, Dom’ Ubu (Père Ubu – în original) capătă proporții de anti-erou, descins, pe de-o parte, dintr-un personaj real (Hébert, poreclit „Père Heb”, profesorul de fizică incult al liceanului Jarry), dar și din suma lecturilor aceluiași licean devenit scriitor. Multe din acţiunile politice ale personajului (mergând până la crimă) parodiază situații și replici shakespeariene. Fost rege-al Aragónului, căpitan de dragoni şi ofiţer de-ncredere al regelui polonez Venceslav, Dom’ Ubu s-ar mulţumi cu soarta, de n-ar fi atenţionat de consoarta Madam Ubu (Mère Ubu) c-ar putea sta el însuşi pe tronul Poloniei. Cum altfel decât măcelărind actualul suveran şi familia lui şi luându-le locul. Cu efecte imediate: ar putea mânca mereu cartaboş, ar avea trăsură la scară, glugă, dulamă şi umbrelă.
Deşi ispititoare argumentele, Ubu pare să reziste: mai bine golan ca un şobolan costeliv şi uman, decât bogătan ca un motan parşiv şi grăsan. Dar, ca şi Macbeth şi ca oricare „bărbat puternic”, va asculta până la urmă de femeia din spatele său. De aici încolo, lucrurile iau calea „previzibilă” a tiraniei: haosul se instalează, criteriile de valoare sunt anulate, arbitrarul e instaurat. Odată satisfăcute, poftele stomacului sunt înlocuite de cele ale pungii: nobilii, magistraţii şi financiarii sunt ucişi rând pe rând, într-un ritm infernal, iar averile trec în stăpânirea noului rege. Nu lipsesc (din zona influenţelor shakespeariene) nici fantoma din „Hamlet”, nici ursul din „Poveste de iarnă”. Suveranii Poloniei, Regele Venceslav şi Regina Rosamunda, au parte de-o scenă a funestei premoniţii, precum Iulius Caesar şi Calpurnia la vremea lor, iar apriga tânjire a lui Richard al III-lea dup-un cal se regăseşte în varianta sa comic-grotescă.
Puțini regizori români s-au încumetat să însceneze piesa. Să fie ideile subversive de vină, limbajul scatologic sau forma absurd-suprarealistă a textului, în care povestea se pierde, parcă, printre degetele replicilor? Sau, poate, numărul imens de personaje, conjuraţi şi soldaţi, popor, nobili, magistraţi, consilieri, financiari, ţărani, toată armata rusă, toată armata poloneză, plus un urs şi nişte fantome… Şi o ditamai orchestra! Cea mai cunoscută producţie autohtonă datează de la începutul anilor ’90, atunci când Silviu Purcărete recurgea la un text compilat, „Ubu Rex cu scene din Macbeth”, la Teatrul Național din Craiova, cu Ilie Gheorghe şi, în travesti, Valer Dellakeza, spectacol ovaţionat la Festivalul de la Edinburgh.
Cu atât mai lăudabil este, aşadar, demersul lui Tudor Lucanu de a monta „Ubu Rege” pe scena Teatrului „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, cu o trupă foarte tânără. Ca şi ideea de a porni, precum autorul textului, de la jocul unor elevi persiflându-şi profesorul. Dar dacă personajele adulte ale lui Jarry n-au psihologie, ci acţionează prin impulsuri, ca marionetele (prezente, alături de actori, la premiera pariziană), regizorul Lucanu îşi învesteşte eroii cu vârsta, şiretenia şi inteligenţa copiilor. Însă jocurile copiilor sunt adesea crude, unele capătă proporții monstruoase, iar granițele dintre joc și realitate devin din ce în ce mai subţiri. Într-un prolog-pantomimă, ni se dezvăluie eşafodajul întregului spectacol: cheia de lectură a textului, resorturile psihologice ale protagoniştilor, spaţiul de joc.
Sună de pauză. Lumina inundă spaţiul: un loc de joacă modern, viu colorat. Leagăne, tobogan, groapa cu bile, un căluţ, tot tacâmul… Scena se umple de elevi în uniformă, băieţi şi fete. Îşi pasează o minge. Par a fi colegi. Funcţionează spiritul de echipă. Totuşi, un puşti scund şi bondoc, gras şi gros (c-o burtă de împrumut) nu e băgat deloc în seamă. Mingea scapă la el, o prinde, vrea să intre în joc. Pare acceptat. Dar… e o farsă! Puştiul e brutalizat de copii şi, într-un final, rămâne agăţat de sforile leagănului. Pauza a luat sfârşit. Şcolarii fug înapoi la ore. Doar o colegă miloasă (sau poate interesată) rămâne a-l descâlci pe Ubu. Căcart! Va începe marea răzbunare. „Ciuca bătăilor” din şcoală îşi va dori să fie rege. La fel ca-n viaţă.
Acţiunea începe în Polonia, „adică Nicăieri”, dar se mută rapid odată cu evoluţia poveştii. Caracterul heraldic al decorului dorit de Jarry pentru teatrul său se regăseşte în drapelele ce marchează locul de desfăşurare – Polonia, Ucraina, Lituania – state ale unei vechi federaţii monarhice. Cele cinci acte ale dramei se derulează cu o iuţeală miraculoasă, precum jocurile de copii. Situaţiile supranaturale sau absurde sunt perfect justificate. Spre final, ritmul creşte, întru „apoteoza” soţilor Ubu: cuplul de dictatori este ucis de mulţime cu bastoane de cauciuc. Doar vocile lor rămân să mai plutească pe deasupra Mării Baltice, până se vor stinge şi ele, acoperite de glasul copiilor care se joacă în fundal. Întunericul se lasă peste imaginea celor două leagăne care se balansează goale…
Intenţia regizorală merge până la redefinirea în spectacol a patafizicii lui Jarry, acea știință a soluțiilor imaginare, virtuale. Lucrurile reale se metamorfozează: leagănul poate fi tron sau instrument de tortură, bomboanele – monedă de schimb sau cauza unei grave indigestii regale, ghiozdanul devine ladă cu galbeni, iar spaţiul de joacă e chiar Polonia sau peștera în care se ascunde Dom’ Ubu de armata rusă. Lumea ca sistem metaforic de reflectare. O lume pe dos, însă.
Cunoscătorii textului vor intra repede în convenţia jocului. Ceilalţi se vor amuza de situaţiile absurde, limbajul colorat, umorul negru. Josnicul Dom’ Ubu devine enfant terrible în interpretarea precis-matematic-a lui Vlad Bîrzanu. Conducător de joc şi monarh de conjunctură, o are mereu alături, ca personaj-pandant, pe-a sa Madam Ubu, construită în tuşe puternice de Mădălina Ciotea. Înzestrat iniţial de regizor cu rolul celui de-al treilea vârf al triunghiului conjugal, Căpitanul Bordură – interpretat de Olimpiu Blaj – se dovedeşte „doar” un complotist şi hăcuitor de regi. Rolurile jocului de copii se atribuie exact ca funcţiile politice. (Sau invers.) Există posibilitatea refuzului, dar este inutil: conducătorul e ferm. Laşitatea se maschează prin curajul revoltei: fricoşii atacă. La final, câştigătorul îşi va primi recompensa: sceptrul şi coroana. Frumos e să fim regi…
Conform indicaţiilor lui Jarry, mulţimile de oameni sunt reprezentate prin câţiva actori. Aceiaşi care joacă şi multiplele personaje ale piesei. (În fond, vorbim de personaje-simbol ale condiţiei umane.) Mai mult decât atât, regizorul-scenograf reduce costumele (detaliat descrise de autor în didascaliile piesei) la uniforme şcolare negre, fuste sau pantaloni scurţi, cămăşi şi şosete albe. Tinerii actori se joacă de-a copiii, care se joacă de-a adulţii, care se joacă de-a războiul. (Ce bine ar fi dacă şi războiul ar putea fi oprit c-un simplu Stop! sau Piua!) Şi, aşa cum copiii se „pierd” cu totul în personajele pe care le „joacă”, actorii apelează la desăvârşita seriozitate a copiilor în joc, însoţită uneori de jurăminte. Gestica e desprinsă tot din joc, fiind adesea exagerată într-un histrionism genuin. Până şi moartea e exagerată. Obişnuita senzaţie de voaior a spectatorului este amplificată de senzaţia că asistăm (ilicit) la joaca unor pui… de om, că resimţim bucuria lui homo ludens. Actorii se simt bine şi se vede. Le face bine întoarcerea la jocurile copilăriei, la jocurile actoriei.
„Fanii Visko” (da, există o asemenea categorie, o spun din proprie experienţă), admiratorii cu asupra de măsură ai spectacolului „Eşti un animal, Viskovitz!”, regizat de acelaşi Tudor Lucanu la aceeaşi instituţie (2014), vor regăsi unele soluţii actoriceşti şi chei similare de citire a personajelor. Dar asta nu va diminua bucuria jocului şi nici pe cea a receptării.
„Copil teribil”, Vlad Bîrzanu îşi construieşte eroul cu subtilitate, umor şi rigurozitate. Niciun instrument nu rămâne neexploatat: corpul nu pare a fi stânjenit de burdihanul adăugat, mişcările îi rămân la fel de precise. Inflexiunile vocii sunt atent speculate. La fel şi ritmul, frazarea, descoperirea pragurilor şi punctarea lor, pe scurt – ştiinţa rostirii replicilor. Când şi când, în dialogurile cuplului Ubu, grozăvia inspirată din „Macbeth” se îndulceşte neaoş, personajele decad pe scala veninului, iar grotescul revine la sâmburele comic. Atunci, în acele momente, îi recunoaştem parcă pe Conul Leonida şi Coana Efimiţa…
Spirit ludic, regizorul şi scenograful Tudor Lucanu utilizează la maximum toate resursele comice ale textului, cu un meşteşug pe care şi l-a dezvoltat încă din anii studenţiei. Gagurile verbale, fizice, chiar scenografice abundă, iar tânăra echipă a Teatrului „Anton Pann” se prinde în jocul său. Râsul rămâne la efectul de relaxare, nu e crispat, dureros sau demolator. Nu se transformă în fior. Rămâne hazul jocului, nu apare întrebarea: „Ce ar fi dacă… n-ar fi… copii?…” Un „Rege Ubu” edulcorat, dar foarte necesar în peisaj.
Teatrul „Anton Pann” Râmnicu Vâlcea
„Ubu Rege” de Alfred Jarry
(traducerea: Romulus Vulpescu)
Regia şi scenografia: Tudor Lucanu
Distribuţia:
Dom’ Ubu – Vlad Bîrzanu
Madam Ubu – Mădălina Ciotea
Căpitanul Bordură, Ursul – Olimpiu Blaj
Blegoslav – Ciprian Nicula
Regele Venceslav, Țarul Alexei și alte personaje – Andrei Cătălin
Regina Rozamunda și alte personaje – Iulia Antonie
Vipușcă – Ana Șușca
Pajură – Andrei Brădean
Pulpană, Rensky, Laczi – Vladimir Purdel
Boleslav și alte personaje – Réka Szász
Ladislav și alte personaje – Tavi Costin
Print