Trăim în plină expansiune tehnologică. Iu-huuu! Nu trec multe zile până să nu aflăm despre cine-ştie ce upgrade-uri şi aplicaţii fără de care nici nu ne putem da seama cum de am trăit până acum. Dacă apăsăm doar pentru o scurtă perioadă butonul „pause” şi facem un pas mic în spate atât cât să scoatem nasul din ecranul cel luminat avem timp să ne mirăm nu de cât de repede evoluăm odată cu invenţiile tehnologice, ci de cât de simple erau lucrurile înainte de ele. Copiii de azi privesc un telefon cu roată numerotată ca pe o antichitate, în timp ce în copilăria tinerilor de 30 de ani acesta făcea parte din realitate. Dar oricât de ciudat ar părea, era mai simplu să comunici atunci. Puneai receptorul la ureche şi purtai o conversaţie cu cel de la capătul firului. Acum trebuie să decizi dacă vrei să suni, să apelezi video, să trimiţi un sms sau un emoticon. Şi din grabă şi comoditatea care ne-a devenit a doua natură preferăm un smiley face.
Nostalgia pentru zilele în care oamenii trăiau şi nu se lăsau trăiţi face ca un spectacol precum „Oraşul nostru” după Thornton Wilder, în regia lui Cristian Ban, de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad să devină o insulă de normalitate uitată la care tânjim. Spectacolul este nu doar frumos în sine, ci armonios, bine acordat şi motivat în toate aspectele. Un „regizor” al timpului nostru – Ioan Peter ne vorbeşte cu mult drag şi căldură despre Aradul cel de acum 100 de ani. Ia câteva machete ale unor clădiri, şi nu am nevoie de mai mult decât jaloanele astea simple pentru a vedea cu ochii minţii bulevardul larg al Aradului de la început de secol XX. Apoi două mese şi câteva scaune îmi sunt suficiente pentru a plonja direct în viaţa celor două familii vecine. Şi văd şi grădinile cu răsaduri de fasole, şi drumul pietruit, şi vaca lăptarului, şi plăcinta cu mere aburindă, tot-tot-tot. Puterea de sugestie a cuvântului însoţit de gest precis şi sunet fabricat din off la vedere este atât de mare, încât imaginaţia fiecărui spectator creează propriul spectacol.
„Oraşul nostru” propune o experienţă foarte personală. O sută de spectatori văd aceleaşi lucruri, aud aceeaşi poveste, dar spectacolele de pe retinele fiecăruia diferă substanţial. Această joacă frumosă cu creativitatea este pariul acestei montări. Astăzi când smart-phone-urile noastre sunt inteligente în locul nostru, când primim gata livrate imagini animate pe ecrane I-max, când nu mai avem exerciţiul de a închide ochii pentru a vedea mai bine, miza acestui spectacol este cu atât mai ridicată. Şi e incredibil de emoţionantă această joacă. Pentru că intru instinctiv în ea, pentru că accept această convenţie simplă, la vedere, asumată şi executată milimetric.
Povestea în sine este banală. Spusă astăzi, poate ridica sprâncene a mirare: cum să mergi la teatru să vezi cum se îndrăgostesc doi adolescenţi şi cum soţia lăptarului flirtează cu doctorul? Aşa… simplu? Doar atât? Fără proiecţii, fără holograme, fără niciun artificiu? Şi mai zici că ţi-a şi plăcut? Ciudat, foarte ciudat. Şi cum adică ţi-au dat şi lacrimie? Cum să plângi la aşa ceva? Ei bine, ai toate şansele să te emoţionezi la acest spectacol. E construit cu multă precizie, în aşa fel încât să atingă la final corzi sensibile ale nostalgiei unui timp pierdut iremediabil. Tânjeşti la liniştea „străzii mari” şi a brutăriei în locul căreia astăzi s-a deschis o sală de jocuri. Te uiţi cu ochii tăi obosiţi de atâtea ecrane la viaţa banală a unor oameni de acum o sută şi ceva de ani şi parcă ai vrea să schimbi fericirile tale mărunte pe fericirea lor tihnită de atunci.
Această povestire retrospectivă în care convenţia nu încerc să te mintă nicio secundă, în care ştim de la bun început că personajele au trăit şi au murit de mult, în care ştiu că apa pe are o aud curgând e turnată de un actor dintr-un bidon într-un lighean şi nu e niciun robinet în scenă, de fapt, are un atu în plus: ne-am obişnuit atât de tare să nu mai credem nimic, ne-am antrenat atât de temeinic în a pune totul la îndoială, suntem atât de circumspecţi şi de tociţi într-ale simţurilor, încât această deschidere, această asumare totală, este reconfortantă. Preţ de o oră şi jumătate nu mai trebuie să fiu în alertă – ceea ce văd, ceea ce mi se spune, este autentic. Nu vrea nimeni să mă mintă. Nu mă simt păcălit nicio clipă.
Actorii sunt fermecători. Fiecare în parte joacă foarte asumat şi fără emfaze care ar strica această jucărie de lemn de preţ. Ioan Peter (Regizorul) are o candoare atât de specială atunci când povesteşte despre Aradul cel vechi, încât ai impresia că vizitezi în timp real, odată cu vorbele sale, străzile de atunci. E un ghid bun şi iubitor de ceea ce spune, fără a pica deloc pe panta edulcorată a patetismelor. Cecilia Luncanu-Donat (Margareta) conţine toată inocenţa unei copile îndrăgostite, dar o combină în raport foarte just cu forţa unei femei care va fi nevoită să trăiască pe cont propriu. Alex Mărgineanu (Eugen) e puştiul care nu ştie cum să îi spună fetei dragi că o iubeşte. Din mici stângăcii controlate construieşte un personaj cu multe nuanţe. Angela Petrean-Varjasi (Celia) este reprezentanta matriarhatului demult pierdut. Cu o prezenţă care şi ocroteşte, dar şi ordonă, temperează bine ipostaza de mamă-simbol a unei ere uitate. Dorina Darie-Peter (Maria) pluteşte parcă prin scenă şi are parfumul acelor doamne de demult care pot seduce cu un singur gest. Ştefan Statnic (Doctorul) are mult umor şi auto-ironie şi îşi condimentează personajul din câteva accente. Robert Pavicsits (Lăptarul) are bucuria de a juca; foloseşte cu savoare accentul local şi aduce contrapunctul comic necesar. Roxana Sabău (Lăptăreasa) este cea pe care o îndrăgeşti cel mai repede. Combină inteligent intenţiile de pe dedesubtul replicilor cu mimica şi gesturile şi construieşte relaţii ofertante în scenă. Călin Stanciu (Arthur) este singurul din distribuţie care rupe puţin unitatea şi perorează textul declamativ.
„Oraşul nostru” este un spectacol frumos din toate punctele de vedere. Rar se întâmplă ca toate elementele să funcţioneze atât de bine acordat şi să spună o poveste de care să te poţi bucura, în timp ce începuturi de gând şi sentimente se grăbesc să îți mobileze universul interior. Abia când se termină povestea de pe scenă începe a ta, cel care ieşi din sală cu o temă de gândire şi cu dorul de un timp pe care îl simţi cumva cuibărit în tine, dar pe care nu mai ştii cum să îl aduci la viaţă. Şi eziţi, totuşi, câteva minute în plus, până când îţi deschizi din nou telefonul cel deştept.
Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad
„Oraşul nostru”, adaptare după textul lui Thornton Wilder
Regia: Cristian Ban
Scenografia: Cristina Milea
Distribuţia: Ioan Peter – Regizorul, Cecilia Lucanu-Donat / Margareta, Alex Mărgineanu /Eugen, Angela Petrean-Varjasi / Celia, Dorina Darie-Peter / Maria, Ştefan Statnic / Doctorul, Robert Pavicsits / Lăptarul, Roxana Sabău / Lăptăreasa, Călin Stanciu / Arthur
Foto: Laurian Popa