Spectacol ușor imperfect, din punctul meu de vedere, poate și fiindcă nu avea cum să fie altfel de vreme ce este montat după o piesă shakespeariană imperfectă (Haig Acterian scria că această comedie care face elogiul iubirii dificile “are toate defectele lucrării anterioare – Henric IV n.m. M.M.- și toate calitățile celor viitoare”), Mult zgomot pentru nimic de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț mi se pare o realizare importantă din mai multe puncte de vedere.
Mai întâi că, iată, după ce o stagiune și mai bine, aproape toate noile titluri intrate în repertoriul Teatrului (dacă nu chiar toate) aparțin domeniului literaturii dramatice contemporane sau chiar extrem-contemporane, a revenit vremea marilor clasici pe scena pietreană.
În al doilea rând, fiindcă sunt convins că trupa însăși își nutrea ambiția ca la mai bine de trei ani distanță după o altă premieră cu un Shakespeare să se reîntâlnească, sub semnul fastului, cu dramaturgia marelui Will, de data aceasta într-o traducere dacă nu neapărat de ultimă oră, oricum cea mai recentă de pe piața românească. Aceea datorată Luciei Verona.
În al treilea rând, deoarece spectacolul cu Mult zgomot pentru nimic marchează revenirea regizorului Radu-Alexandru Nica, și nu oricum, ci grație unui spectacol cel puțin notabil, la marele repertoriu. Fapt mai mult decât de dorit pentru un creator care, la vremea începuturilor sale în teatru, se lua la trântă și chiar ieșea câștigător din confruntarea cu Hamlet sau cu Nora.
În al patrulea rând, pentru că se vede cu ochiul liber că excelenta trupă de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț și-a dorit să lucreze cu acest regizor ajuns la maturitate. Care face dovada că a pornit în realizarea spectacolului de le câteva premise clare.
În primul rând, recunoașterea imperfecțiunii textului și a caracterului său oarecum stufos. De aici și lucrul atent cu partitura, decupajul, eliminarea unor personaje socotite, zic eu pe drept cuvânt, ca nemaideținând valoarea pe care nu mă îndoiesc că au avut-o în 1598-1599, atunci când Shakespeare și-a scris piesa.
În al doilea rând, înțelegerea faptului că Mult zgomot pentru nimic este, cum remarca același Haig Acterian, „o comedie clădită pe o schemă tragică”. Claudio o iubește pe Hero, dar cade în capcana clădită de Don John, totul fiind salvat de șiretenia lui Don Pedro și a lui Leonato. Așa că nu e prea multă veselie nici în piesă, nici în spectacol. Mai corect spus, este atât cât trebuie.
În al treilea rând că Shakespeare se situează pe o seamă de poziții feministe (aș zice feministe avant la lettre), denunțând faptul că femeile sunt obligate să se supună bărbaților. Chiar și atunci sau, mai ales, atunci când vine vorba despre căsătorie. E drept, aici obligațiile rimează perfect cu natura, cu sentimentul, cu ceea ce trebuie să ducă la bucurie și împlinire. Adică, Hero, tandră, mereu pregătită să îndeplinească voia tatălui, se potrivește perfect cu Claudio, în vreme ce Beatrice, care seamănă ca argintul viu cu Benedick, se va mărita cu acesta după ce și unul, și celălalt, vor juca marile scene ale refuzului. Numai că, până ce nimicul să se dizolve, este nevoie de ceva zgomot ce apare așa cum se cuvine în spectacol. Spun asta deși – și aici intră în discuție micile imprefecțiuni despre care vorbeam la începutul cronicii – nu agreez cu totul opțiunea denobilizării lui Shakespeare. Adică a transferării poveștii într-o lume a maneliștilor, a îmbogățiților peste noapte, a marginalului și periferiei.
Sigur, Radu-Alexandru Nica, ca și autoarea scenografiei – Iulia Gherghescu, ca și interpreții, în primul rând Mircea Postelnicu, distribuit în Don Pedro, în cazul căruia se insinua cel mai puternic primejdia supra-îngroșării, au făcut dovada simțului măsurii. Care se manifestă ca atare nu doar în alegerea spațiului (o localitate oarecare ce seamănă aproximativ cu una din Moldova – nu, nu e vorba despre o localizare forțată ce mai mult ca sigur s-ar fi dovedit și anartistică) ori în scena balului mascat (unde vedem măști și jocuri din același areal), ci pe întinderea întregului spectacol. Nici vorbă să se ajungă – și aceasta este cum nu se poate mai bine – la zgomotul și furia din Romeo și Julieta de la TNB, spectacol asumat regizoral de un nume celebru.
Observam în urmă cu mai bine de trei ani, atunci când scriam cronica la Cum vă place, că Teatrul Tineretului din Piatra Neamț dispunea la vremea aceea de o trupă ce ar fi putut să joace fără probleme și fără derogări artistice deranjante mai toate comediile shakespeariene. Spectacolul de acum cu Mult zgomot pentru nimic vine să îmi confirme și să îmi întărească părerea. Shakesperieni, cu notele de modernizare/contemporanizare cerute sunt toți componenții distribuției. De la fals fiorosul Don Pedro, cu umor, forță, ironie și autoironie jucat de Mircea Postelnicu, la Don John, făcut de Emanuel Becheru ca un fel de Drac împielițat, de la Benedick și Claudio, personaje în care Andrei Merchea Zapotoțki, respectiv Valentin Florea, joacă nuanțat eternele chinuri ale dragostei, la înțeleptul, echilibratul și jucăușul Leonato, cu rafinament interpretat de Tudor Tăbăcaru. De la atât de la antipozi Hero și Beatrice, cu eleganță, stil și nerv desenate de Cătălina Bălălău și Sabina Brânduse, până la răufăcătorul pocăit Borachio, admirabil interpretat de Dragoș Ionescu.
Frumoasă rochia de mireasă gândită de Agnes Toma pentru Hero, cu efect consultanța coregrafică acordată de Anda Maria Acristinei și Chiara Chiavetta, nu întotdeauna reușite și, mai ales, croite costumele. Se întâmplă.
Teatrul Tineretului din Piatra Neamț
MULT ZGOMOT PENTRU NIMIC după William Shakespeare
Traducerea: Lucia Verona
Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Iulia Gherghescu
Rochia de mireasă: Agnes Toma
Consultanța coregrafică: Anda Maria Acristinei și Chiara Chiavetta
Cu: Mircea Postelnicu (Don Pedro), Emanuel Becheru (Don John), Andrei Merchea Zapotoțki (Benedick), Valentin Florea (Claudio), Dragoș Ionescu (Borachio), Tudor Tăbăcaru (Leonato), Cătălina Bălălau (Hero), Sabina Brândușe (Beatrice)
Data premierei: 30 martie 2019