Gabriel Răuță: Echilibrul personal se reflectă în meserie

photo 1
Foto Andrei Michailov

În stagiunea aceasta, îl puteți vedea în câteva spectacole noi, printre care „Panică“ de la Nottara, „Pescărușul“ de la Bulandra și „Tipografic majuscul“ de la Odeon. Joacă și în câteva producții independente găzduite la Clubul La Scena. Face tot felul de alte lucruri care au întotdeauna legătură cu actoria, despre care vorbește cu pasiune, dar fără cuvinte mari, pe care, precaut și modest fiind, le ocolește. Despre întâlniri importante și despre pofta de a face descoperiri povestește cu plăcere într-un prezent stăpânit de multe vise, după cum mărturisește, și de o seninătate care se simte în dialog. Despre roluri și echilibru interior, despre căutări, frici și aspirație am stat de vorbă cu actorul Gabriel Răuță.

De curând, a fost premiera spectacolului „Panică“, la Nottara. Tu joci acolo un tânăr dominat de frică…

Max e dominat de multe frici și de o insecuritate de mai multe feluri: în relațiile cu oamenii în general, în viața sentimentală etc. Omul se izolează și se hotărăște să se vindece singur cu ajutorul unui vraf de cărți de psihologie. La un moment dat, am cunoscut și eu pe cineva care mergea la tot felul de cursuri, de yoga, sau la altele legate de diverse culte, ca să vadă ce fac oamenii acolo, ca să găsească ceva ce l-ar putea ajuta în plan personal. Am un prieten bun, psiholog, cu care am tot discutat, cu care am și ținut cursuri de dramaterapie la un moment dat, descoperind tehnici la vremea aceea noi pentru mine. Spectacolul nostru are loc acum într-un prezent în care psihologul și psihologia chiar devin o alternativă mai pământească, o soluție reală la anumite probleme, ceea ce nu se întâmpla în anii 1990, să zicem. Acum există destui oameni care merg la psiholog sau care studiază psihologia în încercarea de a se vindeca pe ei înșiși. Cumva, Max face parte din categoria asta. În „Panică“ vedem niște oameni de succes în profesiile lor, un inginer într-un domeniu inovativ, un graphic designer și un realizator de televiziune care face rating. Numai că fiecare e praf și pulbere în viața personală și niciunul nu e cinstit cu el însuși până la momentul întâlnirii din spectacol. Fiecare trebuie să se descopere și să învețe că el e cel mai important pentru el însuși, pentru că astfel va putea să-i ajute pe oamenii cei mai importanți din viața lui: mama, prietenul, profesorul etc.

Când te desparți de cineva, chiar dacă omul acela e bine, nu pățești nimic rău, dar se distrug atunci toate proiecțiile lucrurilor pe care am fi putut să le facem împreună în continuare, amintirile comune devin dintr-odată altceva decât amintiri… Mi-e frică de singurătatea asta, de a fi între oameni fără prieteni.

„Panică“ sau aventura descoperirii de sine?

Frumusețea sau paradoxul acestei aventuri pleacă dintr-o informație pe care am primit-o cu un zâmbet. Mika Myllyaho spune că a scris textul după improvizații repetate cu trupa sa. Și eu, la rândul meu, fac parte dintr-o trupă de teatru de improvizație. M-am „lipit“ de text din prima și m-am bucurat de el toată luna în care am lucrat. În finalul spectacolului chiar se regăsește într-o formă modificată o improvizație numită „moartea la comun“. Improvizația e un antrenament bun pentru orice actor și un mijloc de a fi în formă pentru orice reacție, la nivel de inventivitate scenică etc. Eu fac improvizație din 2008 în trupa Comedy.Show, cu care joc la La Scena.

IMG_9372
Gabriel Răuță și Vlad Zamfirescu in spectacolul „Panică” la Teatrul Nottara; Foto Ciprian Duica

Revenind la Max și fricile lui, care e distanța dintre tine și acest personaj?

Câteodată e una foarte mică. Nu că aș fi maniac, panicos sau închis. Cristi (regizorul Theodor-Cristian Popescu – n. red.) are o intuiție fabuloasă când face distribuția. Cu el aș merge cu ochii închiși în orice proiect, este un regizor și un om care-ți oferă o zonă de siguranță/ încredere în care realmente poți face propuneri, într-un context în care rafinamentul și umorul sunt liniile principale. El mi-a propus textul, l-am citit, l-am întrebat care ar fi personajul meu. Mi-a răspuns că Max, desigur, care altul?! Pe parcursul repetițiilor, mi-am dat seama că sunt aproape de multe coordonate ale lui. Uneori am câștigat datorită lor, alteori am pierdut din cauza lor. Am o anumită determinare și încredere în soluțiile proprii. Soluțiile mele sunt alea bune! (Râde)

Există frici care te domină?

Nu știu dacă mă domină. Odată mi-am pierdut complet mințile numai când m-am gândit că ai mei ar muri și aș rămâne complet singur pe lume. Nu e o frică mereu prezentă în viața mea, dar sunt extrem de atașat de oamenii din jur. Când unul dispare, chiar dacă nu moare, eu receptez această dispariție ca pe un fel de moarte. Când te desparți de cineva, chiar dacă omul acela e bine, nu pățești nimic rău, dar se distrug atunci toate proiecțiile lucrurilor pe care am fi putut să le facem împreună în continuare, amintirile comune devin dintr-odată altceva decât amintiri… Mi-e frică de singurătatea asta, de a fi între oameni fără prieteni.

Fericirea nu e posibilă în singurătate?

Da, în momentul de față nu pot să cred că e posibilă.

Te simți bine în propria viață?

Acum, da. Și mai tot timpul m-am simțit bine. Fiecare actor vrea să facă lucruri care să conteze. Poate că de multe ori n-am fost în contextul în care să fac ceva care să conteze, dar n-am abandonat niciodată niciun drum pe care l-am avut de parcurs în viața profesională, am făcut cu plăcere toate rolurile care mi s-au oferit, n-am ieșit din distribuții. Încă din facultate m-am bucurat tot timpul că pot face ce mi-am dorit și că n-am fost „obligat“ să fac alte lucruri. Tot ce fac are legătură cu actoria – dublaje, drama and education (cursuri în limba engleză în care am făcut exerciții frumoase cu copii de la 4 la 14 ani) etc. Deși n-am fost mereu în postura de a face lucruri care să conteze, am avut parte de oameni care m-au modelat, ale căror personalități se regăsesc în ceea ce sunt eu astăzi. În momentul de față sunt bine. Joc în trei spectacole la care am lucrat cu mare plăcere: „Panică“ de la Nottara, „Pescărușul“ de la Bulandra și „Tipografic majuscul“ de la Odeon. Am avut o întâlnire fericită și plăcută cu regizoarea Gianina Cărbunariu, pentru acest spectacol lucrat într-o lună, când am amânat repetițiile la „Panică“ din motive administrative și eram liber…

gabriel rauta pescarusul #12
Gabriel Răuță în „Pescărușul”, la Teatrul Bulandra; Foto Alexandru Iatan

Motiv de panică?

Paradoxal, în iunie ne bucurăm că vine vacanța. Dar în iulie începem să bâțâim și vrem să lucrăm, ne-a ajuns vacanța. Ceea ce e ciudat pentru oamenii din jur, care au trei săptămâni de concediu tot anul. Atunci a venit brusc propunerea Gianinei, cu care lucrasem o singută dată la un workshop al lui David Esrig de la UNATC. Lucrurile parcă s-au așezat deloc întâmplător și am făcut acest spectacol special, care aduce în lumina prezentului o întâmplare reală din 1981, făcut din documente și interviuri. Am descoperit o anumită asumare și responsabilizare prin actul artistic, e vorba despre a-ți asuma un rol care trezește conștiințe pornind de la un caz care-i spune multe omului de azi. Cea mai recentă reprezentație a avut loc, absolut întâmplător, exact când s-au comemorat 20 de ani de la moartea lui Mugur Călinescu…

Cât despre „Pescărușul“, alt demers special, am parcurs un drum împreună cu o echipă, în ciuda multor piedici. Au existat o determinare și un crez care au făcut ca lucrurile să continue și am reușit un spectacol la care au existat reacții extrem de diferite, ceea ce mă bucură, pentru că e o direcție în care s-ar putea să nu ne întâlnim, la nivel conceptual, cu mulți dintre spectatorii noștri. Dar bucuria cea mai mare rămâne întâlnirea cu actori foarte buni și oameni care vor teatru și mijloace moderne, care abordează probleme ce ne privesc.

Lucrurile parcă s-au așezat deloc întâmplător și am făcut acest spectacol special, care aduce în lumina prezentului o întâmplare reală din 1981, făcut din documente și interviuri. Am descoperit o anumită asumare și responsabilizare prin actul artistic, e vorba despre a-ți asuma un rol care trezește conștiințe pornind de la un caz care-i spune multe omului de azi.

Să ne întoarcem puțin la drama and education. Cum a fost experiența aceea?

Am făcut parte dintr-un ONG, Centrul de Mediere și Securitate Comunitară, cu sediul în Iași, din rețeaua Soros Open Network. Activa în zona socială și făcea, printre altele, consiliere pentru victime ale violenței domestice. Existau grupuri de lucru care se ocupau de copii din familii defavorizate, care făceau gratuit cursuri de arte în care să-și exploreze aptitudinile. Em am făcut cu ei niște cursuri de învățare a limbii engleze prin teatru. Am lucrat în zona de dramaterapie cu John Bergman, fondator al Geese Theater, și cu un colaborator al lui, Bill Plum, actor de profesie. În SUA, mi-a explicat el, ca să fii dramaterapeut, trebuie să ai formație de regizor și de psiholog în același timp. Pe-atunci Mihaela Săsărman conducea aici niște proiecte de dramaterapie în închisori și așa au venit John Bergman și Bill Plum. Am lucrat cu oameni din zona de actorie, psihologie, asistență socială. Ei doi lucrau în SUA cu agresori sexuali, violatori, pedofili etc. Împreună am făcut ceva foarte nou pentru mine și alți participanți. Am descoperit alte perspective. La un moment dat, am lucrat cu măști. Când un subiect dintr-un grup de terapie își pune o mască pe față, se exprimă imediat cu alt ton, cu altă atitudine. Am făcut jocuri de role-play, căutând soluții. Aducea cu ceea ce se cheamă teatrul oprimaților al lui Augusto Boal. Am încercat tehnici și exerciții noi, din cartea lui Bergman. Apoi mi s-a propus să facem cunoscute aceste metode, ceea ce s-a întâmplat într-un proiect al Organizației Internaționale pentru Migrație, destinat victimelor rețelelor de prostituție din spațiul balcanic. Oamenii care lucrau cu ele aveau nevoie de cât mai multe tipuri de abordare, comunicarea cu asemenea persoane fiind extrem de dificilă.

gabriel rauta tipografic majuscul
Imagine din spectacolul „Tipografic majuscul”, la Teatrul Odeon; Foto Octavian Tibăr

Ce ai observat în timpul lucrului?

Psihologii erau foarte reticenți la acest gen de abordare, neîncrezători că acest role-play se poate dovedi eficient, util, într-o perioadă relativ scurtă. Alții au fost foarte încântați, au intrat până la capăt în poveste. Alții erau rezervați când venea vorba despre expunerea personală. Se întâmplă și la actori, căci unii nu pot merge decât până la un punct vulnerabil dincolo de care nu vor să treacă.

La un moment dat, la un consult, mi s-a recomandat un consult conex la psiholog. Mă temeam că iar o să încerce cineva să mă ducă într-un loc anume. Dar am primit un test în care n-aveai decât să fii vulnerabil și sincer. La interpretare, psihologul mi-a zis că, potrivit testului, în mine sunt doi Gabi. „Știu“, am zis. „Am problema asta și lucrez la ea. Dar nu-mi iese de fiecare dată.“ Eu sunt într-un fel, acțiunile mele le percep într-un fel, dar oamenii mă văd cu totul altfel. De multe ori mă cred ăl mai arogant, cel mai antipatic și cel mai greu de abordat individ, deși eu sunt, în mintea mea, pozitiv, luminos, comunicativ, dar nu „sufletul petrecerii“. Unele motive pentru care cei din jur mă receptează cu totul altfel îmi rămân necunoscute.

Revenind la actorie, există regizori care-ți cer să te arunci fără plasă de siguranță, pentru că, în generozitatea lor, vor să-ți arate ceva și știu deja unde vor să ajungi. Iar tu trebuie să faci pasul ăla. Dacă nu, înseamnă că nu faci parcursul până la ce au ei să-ți ofere. Pe de altă parte, recunosc, mie, personal, mi-ar fi foarte greu să mă arunc fără plasă lângă un om pe care-l antipatizez din start. Probabil că aș face un efort supranatural!

La interpretare, psihologul mi-a zis că, potrivit testului, în mine sunt doi Gabi. „Știu“, am zis. „Am problema asta și lucrez la ea. Dar nu-mi iese de fiecare dată.“ Eu sunt într-un fel, acțiunile mele le percep într-un fel, dar oamenii mă văd cu totul altfel. De multe ori mă cred ăl mai arogant, cel mai antipatic și cel mai greu de abordat individ, deși eu sunt, în mintea mea, pozitiv, luminos, comunicativ, dar nu „sufletul petrecerii“. Unele motive pentru care cei din jur mă receptează cu totul altfel îmi rămân necunoscute.

Actoria e sursă de echilibru sau de dezechilibru, de fapt?

Nu sunt genul de actor pe care-l ia valul și care-și omoară partenerul de scenă, ca Othello, care-o sugrumă pe Desdemona. Cred că sunt tipul care se poate detașa de munca pe care o face cu mult drag, cu pasiune, și îmi și doresc asta. Îmi doresc să fiu și un om obișnuit, vreau multe lucruri care țin de echilibrul personal. Echilibrul personal se reflectă în meserie. Sunt oarecum acaparat de ea, dar în sensul că vreau o imagine cât mai deschisă a lumii în care trăiesc, o idee cât mai clară despre teatrul de azi din lumea largă, despre creatorii care oferă o perspectivă mult mai generoasă despre actorie. N-aș putea spune vorbe mari de genul „Viața mea e teatrul“ sau „Trăiesc numai pentru teatru“. Îmi place la nebunie ce fac, vreau să învăț și să descopăr mereu, dar nu vorbesc în replici din spectacole pe stradă.

Am o prietenă care-mi spune: „Nu prea vin la teatru pentru că sunteți cu toții niște prefăcuți!“ Când faci multe roluri, în fiecare seară, preocuparea asta intră, fără îndoială, în viața ta de zi cu zi. Tu, ca individ, trebuie să fii în formă ca să faci rolul ăla așa cum a fost construit. Uneori îl faci bine, uneori strălucitor. Preocuparea asta îți poate invada spațiul personal. Dacă ai știința de a manageria aceste straturi din viața ta, ești bine cu tine. În psihologie există un model circular al rolurilor pe care le are fiecare dintre noi: fiu, tată, vecin, șofer etc. Toate sunt părți egale pe un disc. Când una dintre părți începe să mănânce din altele, se creează un dezechilibru. În zona artistică, ăsta nu e un lucru rău sau bun. Acea „felie“ care-i revine artistului poate să ducă, în funcție de puterea caracterului său, spre împlinire. Dar sunt cazuri când nu se întâmplă.

N-aș putea spune vorbe mari de genul „Viața mea e teatrul“ sau „Trăiesc numai pentru teatru“. Îmi place la nebunie ce fac, vreau să învăț și să descopăr mereu, dar nu vorbesc în replici din spectacole pe stradă.

Când ai dat la teatru nu știai, desigur, toate astea. Cum era adolescentul Gabriel Răuț când a dat examen de admitere la facultatea de teatru, secția actorie?

Era un tânăr matur pentru 18 ani ai lui, emotiv, timid, politicos, ținând la etichetă și la convenții, educat de părinții lui foarte buni în spiritul „să nu deranjezi pe nimeni“. Însă am avut întotdeauna încredere în mine și în ce pot face. Nu m-am bătut, nu am intrat în belele. În schimb, am fost praf la matematică și alte științe realiste.

panica 3
Gabriel Răuță și Vlad Zamfirescu, în spectacolul „Panică”, la Teatrul Nottara; Foto Ciprian Duica

Dar nimic rebel?

Nu prea. Acum, mulți dintre cei care mă cunosc spun că sunt caustic, că replicile mele au mult acid. Mie îmi place să cred că lângă acid e și umor. În facultate și după, m-am uitat întotdeauna înapoi la Focșani, unde sunt atâția oameni minunați la care țin, unde există un teatru superb, și am văzut mereu că nu se întâmplă ce ar merita oamenii să se întâmple. Privind înapoi, Focșaniul e un loc la care poate m-aș întoarce la pensie. Și nu regret nimic, deși mă întreb cum aș fi fost dacă m-aș fi născut în altă parte, cum m-ar fi modelat dorința mea de a cunoaște, cum aș fi văzut lucrurile. Părinții mei au fost și sunt tot timpul alături de mine. Dar mi-am dat seama la un moment dat cât îmi doream libertatea de genul „descurcă-te și fă ce dorești“, fără cineva care să te îndrume.

Când intră la facultate și se apucă de actorie, puțini au în minte parcursul și se gândesc numai la finish. Atunci nu existau cursuri pregătitoare. Nici gând să am o imagine reală despre drumul pe care trebuia să merg, aventura care urma era o necunoscută. La Universitatea Hyperion am avut norocul să am doi profesori extraordinari și nu credeam atunci că eu o să ajung vreodată colegul lor: Emil Hossu și Catrinel Dumitrescu. Întâlnirea cu ei a fost una cât se poate de fericită. De la ei am învățat enorm și ei mi-au oferit și prietenia lor, pe care am încercat să o duc. Nu știu dacă am reușit întotdeauna să echilibrez balanța, să ofer și eu lucruri care să conteze în această prietenie.

În artă, totul stă sub semnul subiectivului. În această meserie, cuvântul „gust“ conține o grămadă de alte ingrediente. Atunci când spune „îmi place“ sau „nu-mi place“, o figură foarte cunoscută schimbă drumuri și destine. Când un regizor tânăr face o grozăvie, i se spune „te-ai cam hazardat“. Când un regizor titrat face o grozăvie, aceeași, se spune „dom’ne, nu se dezminte“.

Și nu știu niciodată să răspund la întrebarea „Unde te vezi peste cinci ani?“. Unii zic că e rău, că n-ai viziune, că e un obstacol care nu te lasă să vezi, că n-ai determinare, că instinctiv crezi că o să ți se întâmple ceva etc. Eu visez la multe lucruri, dar știu, din experiența de 14 ani de actorie, că nu reușești nimic fără efort. Am avut norocul să cunosc oameni care mi-au dat o mână de ajutor, dar asta nu ajunge. Plus că, în artă, totul stă sub semnul subiectivului. În această meserie, cuvântul „gust“ conține o grămadă de alte ingrediente. Atunci când spune „îmi place“ sau „nu-mi place“, o figură foarte cunoscută schimbă drumuri și destine. Când un regizor tânăr face o grozăvie, i se spune „te-ai cam hazardat“. Când un regizor titrat face o grozăvie, aceeași, se spune „dom’ne, nu se dezminte“.

Spui că visezi la multe lucruri. Dacă te rog să ne spui și nouă unul?

Unul dintre visele mele, unul nepământean, fără legătură cu meseria, e să ajung în spațiu. Aș vrea să văd altfel decât în poze și în filme această lume.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.