Undeva, în apropiere de Parcul Tineretului, pe locul unde erau odată țesătoriile Flamura Roșie, a apărut un nou teatru. De fapt, e un spațiu de creație, un loc cum nu mai există altul în București acum. Regizoarea Gabriela Dumitru este director artistic al acestui nou teatru, cu un concept diferit, ce se bazează în primul rând pe un sistem de workshop-uri bine pus la punct și pe un permanent antrenament al actorului. La intrare te întâmpină cuvintele lui Ariane Mnouchkine „Credeți în incredibil”. Iar ca să intri în sală trebuie să-ți cureți încălțămintea pe un covoraș pe care scrie mare „ORGOLIU”. Ca să intri în sala de la TAG trebuie să te cureți de orgoliu… Despre ceea ce este și își propune TAG să devină în peisajul teatral de la noi, am stat de vorbă cu Gabriela Dumitru…
Dintre toate relele cu care se confruntă teatrul acum, cel mai mare este spui tu „frica de a face teatru”…
Da, mai degrabă frica de a crea. Eu am crezut tot timpul că există o dragoste, o libertate și o bucurie de a crea, că din asta se naște un spectacol, iar acum văd în multe locuri un fel de panică, o groază de a ieși la public. Lucrurile se fac cu un fel de încrâncenare deloc benefică. După părerea mea actorul trebuie să aibă curajul de a crea. Asta mi se pare un lucru fundamental.
Și ce anume a generat situația asta? Ți se pare mai pregnantă în ultimii ani?
Mi se pare, într-adevăr, că în ultimii ani s-a accentuat. Faptul că trupele au stagnat, că nu mai intră în ele suflu tânăr, că s-a îmbâcsit atmosfera în teatre ar putea fi un motiv. Oamenii stau într-un mediu nesănătos și a apărut sindromul de sclav… Ceva de genul „eu am un salariu și lucrez de salariul ăla”. Or, tu când ai intrat la facultatea de actorie sau de regie, ai intrat ca să creezi, ca să devii un creator, nu un sclav la 12 milioane.
Pentru că și actorul, și regizorul trebuie să să trăiască, nu?
Da, dar lucrul ăsta e înțeles puțin greșit cred eu. Înainte de a intra la facultate mi-aduc aminte că părinții mei m-au dus la Olimpia Arghir, care era regizor în televiziune, ca să mă pregătească pentru admitere. Și ea m-a trimis la domnul Tudor Mărăscu. Primul lucru pe care l-a făcut și târziu l-am înțeles a fost să mă întrebe de ce nu vreau să fac zeci de alte meserii, până când m-a făcut să plâng și să-i spun că eu vreau să fac regie. Apoi mi-a explicat că n-o să câștig prea mult din meseria asta. Iar eu i-am răspuns că sunt dispusă să fac multe alte lucruri ca să câștig bani, dar că de meseria asta am nevoie cu adevărat. Și mi-a mai zis ceva. Că nu e o cursă de 50 de metri garduri, că e una de 1000 de metri garduri…
Eu am crezut tot timpul că există o dragoste, o libertate și o bucurie de a crea, că din asta se naște un spectacol, iar acum văd în multe locuri un fel de panică, o groază de a ieși la public. Lucrurile se fac cu un fel de încrâncenare deloc benefică. După părerea mea actorul trebuie să aibă curajul de a crea. Asta mi se pare un lucru fundamental.
Nu e ușor periculos ceea ce spui tu? Se poate înțelege că meseria asta poate fi făcută așa ca un hobby și că nu trebuie neapărat răsplătită financiar?
Există niște nuanțe. Cu siguranță nu e un hobby. Ea trebuie plătită. Și trebuie plătită, pentru că omul care creează trebuie să aibă liniște ca să poată crea. Dar sunt mulți factori care au dus la ce se întâmplă acum în multe teatre. În general, o trupă se aduna în jurul unui om, pentru că omul ăla era capabil să fie și director, și manager, și creator. Un fel de lider. E o diferență între a fi șef și a fi lider! Teatrul e viu și trebuie să rămână viu. Or, dacă tu, ca actor, nu vii la teatru dimineața ca să faci un antrenament și să rămâi viu, ci vii doar la spectacole și la repetiții, stagnezi. Trebuie să fii într-o continuă mișcare, într-o continuă descoperire de sine. Sigur, de vină e și societatea în care trăim. Faptul că trebuie să alergăm să facem 15 mii de lucruri, că e trafic, că sunt reclame, că avem facturi de plătit, că vorbim în continuu la telefon, ne alterează simțurile. Or, pentru actori e vital să aibă aceste simțuri extrem de prezente. România vine peste tine și e greu să păstrezi un echilibru în toată lumea asta haotică.
Să înțeleg că astea sunt motivele pentru care s-a născut acest teatru nou, pe nume TAG? Cum a fost? Te-ai trezit într-o dimineață și ai zis că vrei să faci un teatru?
Nu! N-a fost așa (râde). Dar ajunsesem să vorbesc singură pe stradă. Și tot discursul meu era cam așa: „actorul trebuie să fie permanent antrenat, trebuie să fie workshop-uri, nu suntem pregătiți, totul trebuie să fie armonios”. Vorbeam de una singură și apoi am început să adun persoane cu care am avut această discuție. Ideea era să avem un spațiu armonios, să putem lucra liber. Până când am început să punem lucrurile pe hârtie. Și totul a început cu hârtia aia, care e acolo în ramă.
Dacă tu, ca actor, nu vii la teatru dimineața ca să faci un antrenament și să rămâi viu, ci vii doar la spectacole și la repetiții, stagnezi. Trebuie să fii într-o continuă mișcare, într-o continuă descoperire de sine.
Și de ce i-ați spus TAG?
Am vrut să înceapă cu T, de la Teatru. Apoi, „TAG” înseamnă „zi”, „clipă”, în germană. Iar celelalte litere, A vine de la Arts, iar G de la Group. Theatre Arts Group. O platformă în care toate artele să creeze în teatru. Și să fim un Grup.
Bun, tu ai pus lucrurile astea pe hârtie, dar mulți actori visează să aibă un teatru. De la a visa în timp ce mergi pe stradă și până la a avea un teatru e drum lung.
E exact ce a zis Ariane Mnouchkine: „Credeți în incredibil!”, cuvintele pe care le avem și noi scrise la intrare. Pe 12 aprilie am zis că facem un teatru și pe 12 septembrie aveam casting.
E un teatru care nu e ca celelalte teatre independente…
Da, TAG e construit pe ideea de trupă. N-am pornit orbește la a face un teatru. Avem sponsori, avem finanțări… Am adunat din mai multe părți, tocmai pentru că nu vrem ca meseria asta să fie un hobby. Mi-am dorit să fac un lucru în care să fie răsplătit fiecare, ca să poată fi capabil să creeze. Dacă nu e răsplătit atât încât să se simtă confortabil, e mai greu. Deși trei luni actorii au venit fără să fie plătiți și n-a întârziat nimeni, n-a trebuit să sunăm după nimeni și nu mai voiau să plece de aici.
Și cum s-a întâmplat acest miracol?
Eu întotdeauna am crezut că omul vine acolo unde simte că se poate găsi, că se poate căuta, că se hrănește de undeva. Când am început castingul nici nu m-am așteptat că toată lumea își dorește asta. Toți actorii care au venit la casting își doresc să lucreze cu adevărat, să treacă prin acel proces de creație, toți conștientizează că sunt perturbați.
Și care e conceptul vostru? Ai vrut să creezi o trupă fixă?
Am vrut să creez o trupă vie. E o trupă fixă, sunt nouă oameni. Dar din jumătatea lui aprilie vom face din nou casting și vom lua încă nouă oameni, care, după ce vor face trei luni de training separat se vor alătura trupei. Ideea mea a fost așa: am nevoie de un actor curat, alb. Or, atunci când practici un antrenament zilnic, devii echilibrat. Iar acest echilibru te face să devii creativ.
Eu întotdeauna am crezut că omul vine acolo unde simte că se poate găsi, că se poate căuta, că se hrănește de undeva. Când am început castingul nici nu m-am așteptat că toată lumea își dorește asta. Toți actorii care au venit la casting își doresc să lucreze cu adevărat, să treacă prin acel proces de creație, toți conștientizează că sunt perturbați.
Care e diferența față de o trupă dintr-un teatru de repertoriu?
Actorii noștri, zilnic, indiferent dacă au spectacol sau nu, vin și fac antrenament, au tot felul de workshop-uri cu profesori din afară și sunt permanent antrenați în arte performative.
Și scopul e să ajungeți să faceți spectacole?
Da, scopul nu e doar cercetarea. Scopul e să aducem această trupă la un nivel atât de echilibrat, încât să devină creativi și să putem crea spectacole împreună.
Ce fel de texte vă interesează?
Texte niciodată montate în România. Asta e singura condiție.
Vă propuneți să obțineți și profit?
E bine ca spectatorul să plătească bilet pentru că a plăti pentru ceva înseamnă că ți l-ai dorit. Și e important. Nu mă interesează profitul, dar e bine să existe acești bani mai mult pentru responsabilizarea spectatorului.
Prin ce diferă, ca program, de celelalte teatre independente?
Noi ne-am permis să ne luăm timpul să ne facem o trupă. Și să creăm un anumit mediu, o atmosferă în care să lucrăm. O trupă înseamnă niște oamnei care sunt sincronizați atât la nivel de respirație, cât și la nivel de intelect, simțire. Și atunci, fiind conectați, lucrurile se întâmplă altfel în scenă.
E minunat să iei premii, evident. Dar eu țintesc să creez spectacole pentru oameni. Mi se pare mai important. Pentru că felul cum se face teatru la noi de multe ori m-a întristat.
Țintiți succesul?
Nu, nu mă interesează succesul. Mă interesează bucuria spectatorului. Tot timpul m-a obsedat ideea formei fără fond. Și când am ajuns aici m-am gândit că asta trebuie să facem, întâi fondul, adică o trupă de actori. Eu cred că există două tipuri de teatru: teatrul de consum, care e un teatru care numără bilete, face producții pe bani, scoate profit (uneori) și celălalt tip, spectacole care țintesc festivaluri, glorie. E minunat să iei premii, evident. Dar eu țintesc să creez spectacole pentru oameni. Mi se pare mai important. Pentru că felul cum se face teatru la noi de multe ori m-a întristat. Profesorii din facultate spuneau niște lucruri cu care eu nu eram deloc de acord și care m-au obsedat.
Poți să-mi dai un exemplu?
Da! Că actorul e un animal și trebuie să dai cu biciul… Or, eu nu cred deloc în asta.
Tu de ce-ai vrut să faci teatru?
De la trei ani am vrut să fac teatru, dar, normal, n-am știut că așa se cheamă. Era pe vremea lui Ceaușescu, iar mama mă lăsa cu reviste, hârtii, creioane pe covor și îmi dădea drumul la povești pe disc. Și pe vremea aia erau niște foarte buni actori care făceau poveștile pentru copii. Eu mă jucam acolo cu hârtiile, făceam tot felul de forme și făceam poveștile pe care le auzeam. Și la un moment dat în revista Cutezătorii am găsit o scenă cu două proiectoare. Am decupat scena aia, am lipit proiectoarele și am început să mă joc în ea. În cutiuța aia neagră. Și din momentul ăla asta a fost joaca mea.
Cât de greu a fost după facultate să-ți găsești un drum?
În interiorul facultății era altă lume decât afară. Noi credeam așa, că ieșim de-acolo și o să fim mari regizori și o să facem spectacole. Și de prin anul IV am cam început să venim cu picioarele pe pământ. Noi, lucrând în facultate cu colegii, trăiam de fapt în altă lume. Afară, cu actorii din teatre era altceva. Când am ieșit din școală am descoperit că lumea avea altă treabă, nu prea avea treabă cu noi, iar noi ne-am trezit fix în treaba lor…
Și n-aveați loc…
Nici nu se gândea cineva că trebuie făcut loc.
Care e scopul concret, direcția teatrului pe care îl faceți voi aici?
Să-l facem pe spectator să descopere lumea în care trăiește și pe el în această lume.
E perfect totul, am aceeasi senzatie. Doar ca, dupa parerea mea, o mare parte din responsbilitate o poarta regizorii. Nici nu mai tin minte de cata vreme n-am mai intalnit un regizor care sa-mi ofere timpul, spatiul si posibilitatea, intelegerea de a fi creativa. In ultimii ani toti, dar absolut toti vin cu retetele lor in care trebuie sa te incadrezi exact. Nici un fel de rabdare fata de cautarea mea interioara, fata de incercarile mele, fata de intentia de a cauta altceva si altfel. Nu, nu mai ai voie sa incerci ce-ti vine, daca nu te incadrezi exact in ce ti se spune esti desfintat (nu, nu e prea greu cuvantul), mai mult sau mai putin subtil. Si din motivul asta mi-am pierdut bucuria si placerea de a ma duce la teatru si il vad ca pe un serviciu platit si atat. Daca regizorul se pozitioneaza in rolul de sef care da indicatii si tu le respecti, relatiile devin ca la fabrica si, in consecinta asta si devine teatrul, o fabrica………..ceea ce, pentru sufletul meu e trist, foarte trist.
Antrenamentul actorului e sa fie liber de preconceptii si sa fie atent la tot ce se-ntimpla in jurul lui. Amza Pellea spunea ca sufletul unui actor trebuie sa fie ca o rana ce nu se vindeca niciodata. Chestia cu antrenamentul ca sa ramai viu e o prostie. Olga Tudorache nu se ducea sa se antreneze in fiecare dimineata da’ cind o vedeai pe scena iti venea sa-ti scoti palaria si sa spui “Sarut mainile doamna”! Cam asta e! Dar la urma urmei fiecare e liber sa creada si sa faca ce vrea! Numai sa n-o dea ca pe ceva definitiv. Adica el are dreptate si ailalti sunt prosti. Asta nu e frumos! Si nici bine.