Între atâtea gale, evenimente și festivaluri din întreaga țară, iată că stă să se termine și Gala Absolvenților UNATC 2017. Între 20 și 27 mai a avut loc maratonul spectacolelor de master, iar începând cu 29 mai și până pe 8 iunie, publicul avizat și neavizat participă la producțiile de licență. Un moment de tradiție în istoria generațiilor care absolvă universitatea cu profil artistic. Dar ce mai înseamnă această gală pentru noi și pentru ceilalți? Greu de răspuns… sau poate cea mai bună întrebare de adresat tuturor, de la studenți și conducere, până la personalități și simpli spectatori.
Ultimul an teatral a cunoscut o serie de subiecte de discuție abordate în fel și chip. Vorbim cât cuprinde despre valoare, calitate, profesionalism. Cu atâta detașare și într-o fabuloasă cunoștință de cauză! Dar ar trebui participat la Gala Absolvenților și realizată o analiză severă a ceea ce se întâmplă în matricea educațională a viitorilor artiști. Nu doar de către părinți și apropiați, ci (mai ales!) de critici, regizori și directori de teatru. Dacă avem nenumărate teatre, resurse financiare considerabile (date fiind schimbările recente) și suficient de mulți oameni de cultură extrem de bine pregătiți, următorul pas ar fi să ne oprim atenția asupra școlii de teatru din România. Și să ne implicăm mai mult în formarea tinerilor pe care îi dorim pe marile scene ale lumii, dar cărora nu le creăm mediul adecvat unei astfel de dezvoltări. Cerem încontinuu, dar mai puțin ne preocupă ce oferim la schimb.
Gala UNATC de anul acesta însumează nouă spectacole de actorie, cinci spectacole de păpuși-marionete, șapte spectacole de regie și scenografie, 14 spectacole de coregrafie și trei vizionări de scurtmetraje. Propunerea pare ofertantă și condensată – o reală provocare pentru organizatori și o minunată oportunitate pentru absolvenți și publicul larg. Dar câți dintre noi am știut despre eveniment? Câți am fost interesați și câți am participat? Câți am considerat că merită trecut în agenda culturală? Până la urmă, totul se reduce la cifre. Pentru că reflectă realitatea și demonstrează ceva. Cei prezenți au fost preponderent cunoscuți, apropiați, prieteni, colegi și profesori; același cerc restrâns. Reprezentațiile de licență au fost numeroase, în schimb cele de master se numărau pe degete, nefiind niciun spectacol de regie (disertație) prezentat în cadrul evenimentului.
Tinerele talente au fost urmărite, totuși, conform tradiției, de juriul format din personalități ale zonei teatrale românești: Coca Bloos, Ana Ciontea și Erwin Șimșensohn (Arta Actorului – Master), Alice Barb, Cecilia Bîrbora și Corina Constantinescu (Actorie – Licență), Vlad Cristache, Ioana Pashca și Cristiana Gavrilă (Arta Regizorului de Teatru și Arta Scenografului – Master/ Regie și Scenorafie – Licență), Brândușa Zaița – Silvestru, Raluca Tulbure și Bogdan Drăgulescu (Teatru de Animație – Master / Păpuși-Marionete – Licență), Ioana Marchidan, Sandra Mavhima și Ovidiu Dragoman (Artă Coregrafică – Master / Coregrafie – Licență). Nume sonore, prezențe care provoacă creșterea emoțiilor și a bătăilor inimii. Șansa absolvenților de a se face remarcați și de a arăta tot ceea ce au mai bun. Dar și contextul prielnic de a pune în relație profesioniști ai domeniului cu micii aspiranți la statutul de artist. Au mai putut fi văzute în sălile de spectacol personalități precum Sanda Manu, Victor Ioan Frunză și George Ivașcu.
Așadar, UNATC „I.L. Caragiale” a găzduit zilnic, timp de aproape trei săptămâni, producții de teatru și de film și întâlniri de seamă. O sărbătoare dedicată celor care își doresc să transmită un mesaj prin intermediul actului cultural. Absolvenților care pornesc acum la drum cu speranța și încrederea că parcursul lor va urmări un traseu coerent și sigur. Însă, adevărul ne arată faptul că această Gală poate avea două tăișuri: perspectiva optimistă, ușor irațională și incertă a unui viitor glorios și perspectiva realistă, cea care te face să te întrebi cât de pregătit ești, de fapt, pentru provocările ce vor veni. Sistemul Bologna nu poate naște după doar trei ani de studiu nici actori, nici regizori, nici păpușari, nici coregrafi, nici scenografi, nici teatrologi. Abia atunci depășim faza embrionară a ceea ce înseamnă un proces de învățare și de profesionalizare a la longue. E treapta pe care ne cântărim bagajul de cunoștințe intelectuale și care ne pregătește de marele salt care ne va propulsa în realitatea lumii teatrale de astăzi. E un moment frumos, dar care se poate transforma într-o experiență dureroasă. Cu toate că presupune un final emoționant, Gala nu reprezintă și certitudinea atâtor începuturi.
Pe parcursul unui astfel de mini-festival al absolvenților Facultății de Teatru pot fi observate și remarcate anumite aspecte. Așa cum am menționat și într-un alt material, numărul studenților la o astfel de universitate de profil este mult prea mare. E imposibil să formezi peste 50 de studenți, cărora apoi să le dai drumul către nicăieri, fără locuri de muncă și fără un sistem bine închegat, în care să fie siguri că își vor găsi locul. Situație care poate determina o creștere acerbă a concurenței între ei, o accentuare a nevoii de a fi cel mai bun, dar în sens negativ, în detrimentul celorlalți, uitând că teatrul se face numai și numai în echipă. Reducerea locurilor, criterii de selecție mai aspre și trierea pe durata anilor de curs ar fi câteva dintre soluții. Asta pentru a redresa firul lucrurilor către ceea ce ovaționăm cu toții: conștiință profesională. Și dacă nu plecăm din școală cu o astfel de mentalitate, vom continua mecanismul deficitar, ne vom plânge și ne vom revolta împotriva a ceea ce ne-a educat deja.
Lucrul cu studenții și pregătirea lor artistică sunt elementele fundamentale care se cer dezbătute. Și, totodată, problemele care se văd cel mai bine odată cu Gala UNATC. Cum reușești să lucrezi cu 10, 20 de persoane în același spectacol? Cât timp îi aloci fiecăreia pentru analiza pe text, discuții despre personaj și mecanisme scenice? Și cum îl pui pe fiecare în lumină? Dintre spectacolele de actorie (licență) prezentate în aceste zile, cu greu a ieșit vreunul dintre interpreți în evidență. Intervențiile lor aproape egale (din toate punctele de vedere) făceau spectacolul să devină linear, ca un fel de muzică de fundal, fără note foarte înalte sau foarte joase. Atunci când simțeai nevoia ca unul dintre ei să domine scena, totul curgea monoton, ca și până atunci. Foarte puțini au fost cei care au reușit să capteze atenția. Poate că nici textele alese nu au fost cele mai ofertante pentru acești tineri de 20 de ani. Personajele prea complexe, care presupun o experiență de viață pe care nu o poți deprinde până la această vârstă sau care nu mai au un ecou în societatea atât de zbuciumată a zilelor noastre, pot fi o capcană. Faptul că nu se aud în scenă, că nu au vocile impostate vine tot ca o defavoare. Poate că metodele folosite în laboratorul actorului de creare a personajului și de pregătire a instrumentului de joc – corpul și vocea –, nu mai sunt atât de eficiente. Poate că variațiuni ale diferitelor tehnici de expresie ar fi bine-venite.
O diferență considerabilă am observat-o la spectacolele de regie și scenografie (licență). Piese cu mai puține personaje, montări originale și tematici de actualitate. Tinerii actori au colaborat cu ai lor colegi, iar rezultatul s-a dovedit a fi unul valoros, fiind o demonstrație a ceea ce afirmam mai sus, și anume că teatrul presupune un dialog permanent între actor – regizor – scenograf și coregraf.
Din rândul reușitelor promoției de absolvenți 2017 s-au numărat și cele două mari producții de master, musicalul „Mizerabilii” după Victor Hugo și „Ivanov” de Anton Pavlovici Cehov. Cu ceva mai mult antrenament scenic, masteranzii au reușit performanța unui show muzical, susținut și asumat. Un spectacol în care s-a crezut și care s-a vrut crescut de la o reprezentație la cealaltă. Ca și în cazul lui „Ivanov”, care a căpătat forță datorită devotamentului și candorii protagoniștilor. Aceste două spectacole s-au jucat vreme îndelungată, lucru care s-a văzut în momentul în care au fost prezentate juriului de specialitate. Și au ridicat ștacheta foarte sus.
În ceea ce privește producțiile de păpuși-marionete și de teatru de animație și cele de coregrafie, impresiile au fost pozitive. Studenții au putut fi diferențiați în funcție de meșteșugul fiecăruia și apreciați. Probabil o altă dovadă a faptului că performanța nu se poate obține decât prin foarte mult exercițiu individual, lucrând cu mai puțini tineri și mai atent.
La final – orice final: de ciclu educațional, de spectacol, de gală –, poate ar fi bine să ne întrebăm ce rost au avut toate, cu ce ne-au ajutat și cu ce lecție am rămas? După un asemenea eveniment, cea mai mare greșeală ar fi să îl lăsăm să treacă prea ușor. Avem nevoie de discuții, chiar și în contradictoriu, de observații, de concluzii și… de schimbări. Ca să putem progresa. Gala Absolvenților UNATC 2017 este un moment important în parcursul artistic al acestor tineri. Dar și un prilej de atenționare. Nu am văzut ceva spectaculos, ci același tipar de spectacole clasice, fără elemente inedite. Ingredientul cheie care lipsește în Gala de anul acesta este curajul. Îndrăzneala de a fi altfel, căutarea noilor forme de expresie artistică, provocarea noului. Însă pe tineri i-am văzut și i-am aplaudat, iar acum le suntem datori cu un feedback ca să poată pleca la drum cu așteptările potrivite. Trebuie apreciați pentru efortul și munca investite în spectacole, dar, în același timp, au nevoie de un feedback corect, ca să fie raționali și pregătiți pentru marele necunoscut. Să muncească enorm pentru că de aici încolo performanța va depinde doar de propria responsabilizare.
Print