Sâmbătă seară s-a încheiat cea de-a XV-a ediţie a Galei Hop, un concurs dedicat actorilor tineri, proaspăt absolvenţi, care ar trebui să vină la Mangalia în primul rând pentru a-şi verifica, la scurt timp după terminarea şcolii, capacitatea de a construi un discurs artistic coerent în faţa unui public. De a susţine un monolog, în formula one-man show, care să-i pună în valoare şi să le dezvăluie personalitatea artistică, să le-o pună în lumină. Asta e ce-ar trebui să fie…
Ceea ce este, însă, uneori e tocmai pe dos. Iar ediţia din acest an a demonstrat-o cu asupra de măsură. Cei 20 de candidaţi de la Secţiunea Individual, aleşi în urma unei preselecţii la care se pare că a participat un număr record de tineri absolvenţi, au, desigur, meritul că de a fi avut curajul să intre în concurs, de a se lua la trântă cu monologuri din teatrul clasic, de a fi încercat cu orice mijloace să câştige un public pe care nu ştiu deocamdată cum să-l ţină în mână. Sigur, acestea toate, plus munca pentru participarea la concurs, sunt merite care nu trebuie minimalizate.
Şi totuşi, am s-o afirm cu hotărâre, nivelul general concursului din acest an a fost unul scăzut spre foarte scăzut. Fie că problemele au venit de la alegerea textului, în unele cazuri total nepotrivit, fie că monologul impus din texte clasice le-a fost un duşman mai mare decât şi-au închipuit, fie că n-au găsit cheia textului sau locul lor în acel text, fie că nu l-au înţeles, fie că tensiunea concursului nu i-a ajutat deloc, toate au dus la eşecuri repetate.
Alegerea unui text care să te pună în valoare este primul şi, poate, cel mai important pas într-un astfel de concurs. Iar în lumea teatrului românesc, în care locurile în teatrele de stat sunt blocate de ani întregi, soluţia multora dintre absolvenţi este spectacolul în formulă restrânsă ori one-man show. Or, în aceste condiţii, aşa cum spuneam, esenţial este să alegi un text care să nu lucreze împotriva ta şi să fie şi adecvat tipului de spaţiu în care îţi propui să joci.
La Mangalia s-a întâmplat exact invers, cu câteva, foarte puţine excepţii. Iar tendinţa – nu tocmai nouă – a unora dintre candidaţi de a-şi scrie ei monologul este în cele mai multe cazuri perdantă. Soluţiile pentru textul la alegere merg în zona facilului şi cei mai mulţi candidaţi rămân la stratul de suprafaţă. Iar marea miză, din păcate, nu este să construiască un discurs coerent din punct de vedere artistic, ci să păcălească publicul sau juriul sau pe amândouă…
N-am să vorbesc despre fiecare candidat în parte, pentru că problemele sunt generale, începând cu prestaţia câştigătorilor diverselor premii puse în joc şi terminând cu cei care au primit doar diplomele de participare. Premiul pentru cea mai bună actriţă i-a fost acordat Loredanei Coşovanu pentru „Crize”, după Mihai Ignat, iar premiul pentru cel mai bun actor, lui Andrei Chiran pentru rolul Alan în „Equus” de Peter Schaffer. Premiul Timică, oferit de Asociaţia Master Class, l-a primit actriţa Fulvia Folosea pentru „Concert de binefacere”, după Eric Bogosian. Iar Premiul Yorick, oferit de revista noastră, a mers la actriţa Andreea C. Hristu, care a interpretat în Secţiunea Individual „Magazinul cu fleacuri” de Botos Bálint şi Andreea Chindriş.
Opţiunea Revistei Yorick pentru Andreea C. Hristu a fost motivată de faptul că actriţa a avut, poate, cea mai echilibrată evoluţie în ambele probe, monologul ales şi monologul impus. A fost unul dintre puţinele cazuri în care textul impus a fost gândit coerent şi asumat, nu doar o tiradă recitată pe dinafară. Căci nimic nu trădează şi nu dezvăluie mai bine carenţele sau talentul aşa cum o face un monolog clasic. Dacă textul contemporan permite o anume uşurinţă în a jongla cu gesturile şi cuvintele – în cele mai multe cazuri, copiate din lumea de lângă noi ca atare, nefiltrate artistic, în numele unei aşa-numite… spontaneităţi –, textul clasic e o probă la care cei mai mulţi dintre candidaţi au eşuat. Este cazul lui Alin Stanciu, care, după o evoluţie bună în prima parte, ce i-a adus şi premiul publicului, a intrat pe un teren minat în „Richard al III-lea”, sau chiar cazul Loredanei Cosovanu, câştigătoarea premiului de interpretare feminină. Motiv pentru care Dorina Lazăr a hotărât să nu acorde premiul pentru Cea mai bună interpretare a unei tirade de teatru clasic…
O propunere interesantă, poate cea mai interesantă din punct de vedere al construcţiei, a fost cea a lui Emese Simo, singura care şi-a gândit evoluţia ca pe un one-woman show, şi nu ca pe un examen de actorie. Felul cum a combinat însă cele două monologuri a dezavantajat-o.
În schimb, evoluţii precum cele ale Biancăi Holobuţ, Mihai Munteniţă sau Adrian Ţofei sunt de remarcat şi de comentat, din păcate, ca exemple de „aşa nu”. Lipsa de coerenţă la Mihai Munteniţă, ca şi la Adrian Ţofei, sau superficialitatea din discursul Biancăi Holobăţ, dublată de o neînţelegere-nepotrivire în cazul monologului lui Lady Macbeth, o tiradă recitată la prima mână, au fost cel puţin bizare pentru o etapă finală de Gala HOP.
Print