Măştile teatrului sunt mai mult decât un simbol bun de folosit drept siglă sau copertă de revistă. Sunt înşelătoare şi groteşti, de fapt. Râsul sfidător poate fi, de fapt, o grimasă de durere, iar tristeţea pe care ne grăbim să o lipim pe chipul măştii cu colţurile gurii arcurite în jos se prea poate să fie un soi de jind, de dor, de melancolie, de „putere de a îndura”. Măştile ascund şi fixează tipuri de caractere pe care credem că ne e uşor să le recunoaştem. Dar când se suprapun pe acelaşi obraz prind viaţă şi contaminează cu personalitatea lor până când îl transformă pe cel care îndrăzneşte să le combine. Măştile descoperă încă şi mai mult interiorul a ceea ce ascund la suprafaţă. Măştile lui Pirandello nu iartă.
La ediţia cu numărul douăzeci şi unu a Galei Hop, motto-ul ales de Miklós Bács a fost „Eu şi personajul”, iar autorul care a patronat atmosfera creativă a fost Luigi Pirandello. Greu. Foarte greu. Ştim bine că există clase de actorie în care cuvântul „personaj” e interzis până la terminarea facultăţii. Pentru unii dintre participanţi a fost o primă întâlnire intimă cu acest personaj bizar numit „personaj”. Pentru toţi, cu siguranţă, a fost o întâlnire reală cu şi mai bizarul presonaj numit „eu”.
Şi în cel de-al treilea an, ultimul de altfel, în care a deţinut rolul de Director artistic al Galei Hop, Miklós Bács a dus până la capăt lecţia asumării şi a respectului pentru profesie pe care o predă cu generozitate tinerilor lui colegi. Nefiind nici un tătuc dulcegărit-iubitor care să îi mângâie indulgent pe creştet şi nici un zbir care să le şfichiuiască aspru obrazul cu răceală academică, undeva bine ponderat pe calea de mijloc, cu un drag conştient şi autoritate iubitoare, a căutat să le ofere cât mai multe şanse de a-şi descoperi puterile şi adevărul pe scenă şi celor douăzeci şi şapte de concurenţi din acest an. Iar rezultatul nu a fost încă o dată nici pe departe flamboaiant sau cu străluciri de paiete. Nu au existat focuri de artificii nici la propriu şi nici la figurat. A fost, în schimb, multă asumare, multă căutare sinceră, multă seriozitate şi o încercare, aşa cum a înţeles-o fiecare în parte, de a fi pe bune. Unii cu o inocenţă înduioşătoare, cu un curaj autentic de a se arăta aşa cum sunt, cum pot fi la momentul acesta pe scenă, iar alţii cu o mască de grimă groasă, care în loc să le ascundă defectele şi să îi facă „speciali” i-a trădat ca orice mască nestrunită şi le-a arătat cel mai de temut defect pentru un actor: minciuna de pe scenă.
Supra-tema celor patru zile de la Costineşti de anul acesta a fost sinceritatea. O lecţie greu de predat şi încă şi mai greu de învăţat şi pus în practică. Ne e frică să fim sinceri. Cu noi înşine cel mai des. Şi pe scenă. Şi în viaţă. Şi de eşec ne mai e frică. De a fi aşa cum suntem şi nu cea mai bună versiune a noastră. Întâlnirea cu textele lui Pirandello a forţat această sinceritate şi această privire atentă într-o oglindă deloc flatantă. Iar imaginea returnată de oglinda scenei a fost foarte fidelă şi mai sinceră decât mulţi au încercat să o forţeze a fi. Şi chiar şi aşa, s-au mai şters din multele straturi de machiaj.
Ediţia XXI nu a avut, poate, cea mai spectaculoasă competiţie, nici cele mai de necontestat talente, nici wowness sau sclipici. A lansat, însă, o provocare de care ne temem cu toţii – şi cei de pe scenă şi cei din sală: să nu ne facem că facem şi să nu ne minţim că într-adevăr credem; un îndemn asumat pentru actori de a filtra gândurile cu simţurile şi sentimentele cu mintea. E greu să înveţi să îţi activezi simţurile şi sentimentele când ai fost învăţat să joci doar din cap şi e, poate, şi mai greu să pui mintea la treabă după ce ţi s-a spus să joci din stomac sau din ovare. Cei care au urcat pe scena construită special pentru ei în complexul Vox Maris în acest an au avut curajul de a uita ce ştiu ei că ştiu şi de a pune la îndoială formele mai noi sau mai vechi pe care le-au deprins. Au fost personaje în căutarea unui eu.
Iar la final, juriul format din Felix Alexa, Roberto Bacci, Cosmina Olariu, Florin Piersic Jr., Anca Sigartău a ales exact acele mostre de sinceritate scenică uşor de identificat între multele măşti care s-au crăpat în zilele de concurs. Dintre multele concurente de la care aproape că am memorat monologul fetei vitrege din „Şase personaje în căutarea unui autor” – pot să citez din memorie „patul, divanul, oglinda, un paravan, fereastra şi în faţa ei măsuţa de mahon pe care se afla plicul albastru” – şi cele câteva care au mizat mai mult pe farmec personal care a păcălit uşor drept calitate şi talent, fără să existe acel moment cu adevărat şi incontestabil „wow”, Andreea Tănase a obţinut Premiul pentru cea mai bună tânără actriţă alegând un monolog adaptat după „Unul, niciunul şi o sută de mii” în care a investit mult curaj de a fi ea însăşi. Aceeaşi calitate umană l-a ajutat şi pe Alex Mihai Popa să îşi spună cu multă asumare şi inteligenţă scenică dramatizarea după „Victoria furnicilor”, pentru care a obţinut Premiul pentru cel mai bun tânăr actor. Iar Dan Pughineanu, laureatul Marelui Premiu „Ştefan Iordache”, cea mai justă medie aritmetică între a fi organic şi a fi cerebral pe scenă şi a ştiut să facă spectacol din sinceritatea sa în adaptarea „Omul cu darul în mână”. Alegerile juriului pun o oglindă foarte sinceră la rândul ei acestei ediţii. Efectele care se voiau a fi de impact, încrederea în sine soră cu tupeul şi micile încercări de a lua ochii nu au avut câştig de cauză în faţa unuor momente al căror subtitlul ar putea fi „ăsta-s eu”.
Lecţia decenţei, a bunului simţ, a asumării, a profesionalismului şi a respectului a fost încă o dată predată cu drag la Gala Hop. Poate nu pentru ultima dată. Deşi cuvintele de încheiere ale lui Miklós Bács nu ar fi putut fi spuse decât de el. După ce a făcut o paralelă între creşterea unei plante şi cea a unui actor, după ce i-a strigat pe nume pe fiecare în parte, în aplauze, doar Miklós Bács ar fi putut să-mi aducă lacrimi de emoţie sinceră în ochii spunând: „Doamnelor şi domnilor, iată livada mea de vişini”. Tocmai pentru că o crede şi şi-o asumă până la capăt, indiferent de cât de melodramatic ar suna. Datorită lui am căpătat şi noi încredere în „livada lui de vişini” şi parcă ni s-au tocit topoarele în mâni, s-au îngreunat şi li s-au rupt cozile.
Fotografii: Andrei Gîndac
Print