Gala STAR sau portretul artistului la tinereţe

„Gala STAR îşi propune (şi reuşeşte) să demonstreze că se poate pune semnul egal între spectacol şi actor. Îşi propune să marcheteze individualităţi artistice, să scoată la rampă personalităţi actoriceşti care îşi conjugă talentul şi mijloacele prezentând recitaluri la fel de purtătoare de emoţie, haz, dramatism, magie ca şi producţiile cu 30 de personaje, pirotehnie şi ample manevre tehnice; de multe ori poate mai pline de energie decât aşa-zisele spectacole grele.“ Aşa sună un fragment din argumentul tipărit în programul ediţiei de anul acesta, a VII-a, în desfăşurare la Bacău, în perioada 5-10 aprilie.

Alegând să pună în lumină posibilităţile infinite ale micului demiurg căruia i se spune, printr-o convenţie veche, actor, să dezvăluie într-o lume în care şi arta se consumă puterile creatorului de personaje, organizatorii au construit, pe ideea pusă la lucru acum şapte ani, un cadru necesar, o ramă în care prind viaţă entităţi artistice care au ceva de spus, nu de demonstrat. Aflat la a şaptea ediţie, evenimentul găzduit de Teatrul George Bacovia din Bacău mobilizează energii dinamice, neliniştite şi neliniştitoare ca în orice artist autentic. În cele câteva zile de festival, spectatorii au stat faţă în faţă cu neliniştile omului modern, fie el al secolului trecut sau al primul veac din noul mileniu. În epoca ireverenţei, privitorii sunt invitaţi să vadă teatru, să-i caute adevărurile ascunse dincolo de convenţii estetice, dincolo de formule sufocante, dincolo de idei şi de mediul abstract în care plutesc ele.

Ediţia de anul acesta a Galei STAR, structurată, asemenea ediţiilor precedente, pe două paliere (competiţie de recitaluri şi recitaluri invitate în afara concursului), s-a concentrat pe concreteţea, parcă infinit mai pasionantă, vieţilor mici, anonime, din societatea consumului, o referinţă pe care organizatorii au simţit nevoia s-o includă în argumentul care deschide programul. Plăcerile şi, mai ales, chinurile anonimatului, în care se regăseşte sau măcar se imaginează fiecare dintre noi, au stat sub reflector în recitalurile participante la concurs, susţinute de artişti din România, Japonia şi Republica Moldova. Desfăşurate când într-o sală plină sau arhiplină, când într-una nemeritat de goală, propunerile artiştilor au avut ca numitor comun calitatea.

Potenţialul vizibil în cazul tuturor participanţilor, care au venit cu spectacole închegate (perfectibile, se subînţelege), mizând pe atuuri diferite, fiecare demn de fi subiect de dezbatere, este, cu o expresie tocită, o gură de oxigen. Ce va rămâne din acest potenţial sau dacă şi cum se va concretiza el, ieşind din latenţă şi devenind realitate palpabilă, este, desigur, o altă poveste, una care va dura ani buni. Până atunci, e limpede şi la prezenta ediţie că talentele există, că energiile se coagulează, ca şi apetitul pentru un teatru consistent şi cinstit, care vorbeşte bine limba omului de azi, că spectacolul continuă şi cei care-l fac doresc să continue. Probabil că, în ciuda aparenţelor, şi spectatorii doresc acelaşi lucru, numai că fiind copii ai epocii lor, mulţi dintre ai au reflexele artistice amorţite sau diminuate la contactul cu sala de teatru, poate secătuite şi de cedarea permanentă în faţa lumilor virtuale accesibile prin computer.

Angoase, frustrări, înfrângeri, pierderi iremediabile, crime şi gânduri suicidare, manii şi fixaţii, vise mereu spulberate, frici care nasc monştri şi existenţe modeste, duse în bezna cea departe de luminile adevărului sau, dimpotrivă, ale popularităţii s-au perindat prin faţa spectatorilor în cele trei zile în care am asistat la recitalurile câtorva dintre concurenţi. Truman Capote, Marin Sorescu, I. L. Caragiale, Cehov, Truman Capote s-au întâlnit, prin textele care stau la baza unora dintre propuneri, pe teritoriul deloc neutru al patimilor omeneşti. În Mi-e frică de Marea Neagră de Irina Nechit, actriţa Diana Decuseară din Republica Moldova a plonjat în pânza deasă a fricii şi a obsesiilor, spunând dintr-un pat alb de spital povestea unei crime. Violenţa născută din monologurile care nu mai reuşesc să devină dialog, ascunsă în monomaniile ce ruinează omul de azi şi din iubirea-monstru sau, dimpotrivă, din nepăsarea criminală s-a arătat, cu un (prea) puternic impact emoţional şi într-unul dintre spectacolele invitate în afara concursului, Puşlamaua de la etajul 13, de Mircea Ionescu, cu Anca Sigartău, jucat într-o seară în care cuvinte ca Facebook şi net s-au transformat în embleme dătătoare de fiori ale existenţei dezumanizate.

Monoman sau poate doar egocentric, omul contemporan, sclav al consumului prin care-şi măsoară puterea şi gradul de împlinire, a ieşit la iveală şi în recitalul foarte tânărului actor Ştefan Huluba, intitulat Camil. Un oarecare, de Răzvan Ropotan, o investigaţie ironică, în deplin duh minimalist (ca mai toate recitalurile văzute de mine), asupra modurilor contemporane de întrebuinţare/ neîntrebuinţare a iubirii.  Apăsând şi ea butonul interactivităţii, de multe ori forţate sau irelevante în teatrul de azi, această creaţie scenică liberă pe o temă dată, cuceritoare pentru publicul adolescentin care s-a desprins o oră de Facebook, a pus în lumină predispoziţia pentru interogaţie a actorului de azi, atât de departe de construcţia elaborată, dornic să-şi pună la încercare mijloacele pentru a le testa eficienţa asupra publicului. Aşa-numitele mijloace actoriceşti, întoarse pe multe feţe, cum destul de rar se întâmplă la începători, s-au arătat (cârcotaşii ar spune exhibat) în Era atâta hărmălaie-n cer!, recitalul Ralucăi Mara de la Teatrul de Nord din Satu Mare, într-o poveste (prea) intens spusă despre ataşamentul orb sau înrobitor, despre dependenţă şi maladii ale sufletului, poveste tratată în regim dramatic, administrat în doze tari.

Ceea ce nu s-ar putea spune despre unul dintre recitalurile care au mişcat vizibil publicul, punându-l iar în faţa unei realităţi murdare pe care o cunoaşte, dar o consumă în continuare: televiziunea şi produsele ei, modificatori de conştiinţă. Ca şi la alte festivaluri recente din ţară, Alin Florea a venit de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila cu recitalul Visul unei nopţi de gală, de Cornel Cristei, şi a jucat o carte sigură: less is more. Aplaudacul-protagonist a avut parte de un interpret cu măsură şi de un text inteligent şi ironic, care curge firesc şi amar, vorbindu-i publicului pe limba reality-show-ului şi a ziarului de azi, dar spunându-i altceva decât îi spun acestea. Nu că trăim printre falsuri şi ne hrănim cu ele, căci asta ştie, ci, mult mai grav, că vrem să trăim cu falsuri, că nu dorim adevăruri, ci minciuni. Ironia şi inteligenţa, îmbrăcate într-o imagistică tare, sunt şi atributele textului lui Truman Capote care a stat la baza recitalului susţinut de Răzvan Ropotan, intitulat Fără cap, o serie de secvenţe duios-amare din viaţa unui blazat de secol XX, un pierde-vară nihilist, prins în fierbinţeala gândurilor erotice din prima tinereţe. În cu totul alt registru s-a înscris recitalul extraordinar La Colonna infinita a italianului Tazio Torrini, un scurt eseu scenic, cu o componentă vizuală puternică, despre lumea lui Constantin Brâncuşi, despre căutarea formei care să cuprindă toate formele. Această mică incursiune în gândirea artistică despre arhetip, o cercetare despre sfera imaterială din care prinde chip materialitatea, a mizat, pe de o parte, pe un limbaj corporal folosit subtil şi asociat cu limbajul video şi cu poezia glasului, un atu al actorului Telluris Associati, care a întrupat geneza şi chinurile ei într-un poem scenic ce, vorbind în limba lui Mircea Eliade, vorbea, se înţelege, numai pentru cei cărora acest nume le spune ceva.

Uşor de remarcat că firele care unesc producţiile participante la ediţia din 2012 a Galei STAR sunt numeroase şi că ele se găsesc în toate planurile: tematic, stilistic etc. Pe de o parte, arhetipuri, pe de altă parte, concretizări fruste ale societăţii de consum, realităţi de zi cu zi, din lumea exterioară şi din cea interioară, care se cer explicate  – iată cele două zone tematice în care s-au desfăşurat manifestările pe care festivalul le-a propus weekendul trecut.

Începută cu şapte ani în urmă, când un director de teatru a vrut să însufleţească puţin comunitatea locală, s-o cheme la teatru şi să-i aducă actori care n-au nevoie decât de propria prezenţă pentru a face spectacol, Gala STAR a adus în sală spectatori destui, dar niciodată suficienţi, desigur. A mobilizat energii. În public, predominante păreau două categorii: adolescenţii şi adulţii care se îndreaptă spre vârsta a treia. Aşadar, la extreme. Pe de o parte, liceeni care comentau, după spectacol prestaţiile actorilor, ceea ce se întâmplă des în teatre, sau care se înghesuiau pe jos, stând pe podea, în Sala Studio, liceeni care, conform tradiţiei, vor acorda Premiul Ştefan Iordache. Pe de altă parte, domni şi doamne îmbrăcaţi comme il faut, cu fler pentru valoare, chiar pentru cea exprimată cu mijloacele de azi. Entuziasmaţi au fost şi după recitalul lui Alin Florea, comentându-i naturaleţea (deşi este vorba despre un spectacol static), dar şi după spectacolul intens emoţional susţinut de Anca Sigartău. Aşadar, e loc destul…

 

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.