Gala UNITER, barometrul ipocriziilor noastre

yorick_352x256Da, știu că toată lumea vorbește astăzi despre Cezar Ouatu, această nouă „vedetă” intrată brusc în viețile noastre, și despre votul geopolitic de la Eurovision. Dacă deschizi televizorul, internetul, Facebook-ul, radioul, site-urile ziarelor, peste tot auzi „It’s My Life” până faci urticarie. Toată lumea face calcule, pariuri, își dă cu părerea – de obicei, cei care sunt revoltați din cauza votului geopolitic sunt revoltați că Moldova nu ne-a dat maxim, deși noi le-am dat lor… – și tot românul e fericit că are un subiect artistic de tocat câteva zile. Totul pălește pe lângă Cezar Ouatu, absolut totul… și distincția oferită sâmbătă actriței Olga Tudorache de Casa Regală a României, și distincția pe care o va primi Cristian Mungiu mâine la Cannes, totul… Distincția pentru Mungiu este mult mai puțin interesantă pentru presa noastră îndrăgostită de scandal, fie el cât de mic, decât imaginile care au făcut înconjurul României de o sută de ori cu Mungiu ridiculizat de televiziunea franceză. Pe ideea „ce e de bine nu face rating, ce e de rău face sigur”. Și, dacă nu e nimic de rău, atunci inventăm.

În acest atât de fierbinte context eu voi vorbi despre Gala UNITER, cu riscul să fiu anacronică. A trecut… o săptămână de atunci – și vorba lui Hamlet, „încă nu-i dată uitării?”. N-a avut nici pe departe impactul Eurovisionului, dar, cum în lumea teatrului românesc rămâne cel mai important eveniment de gen, a născut și ea, ca de obicei, câteva reacții. S-a petrecut la Iași, în Sala Mare a Teatrului Național, toată lumea o știe deja, și cei care au stat până târziu în noapte s-o vadă la televizor, și cei care au fost la Iași, și cei care s-au uitat pe Facebook, urmărind, desigur, live-texte, noua descoperire la modă în presa noastră muribundă.

Din sală, UNITER se vede altfel, mai ales după o plimbare prin orașul aspirant la a fi Capitală Culturală Europeană, dar care acum arată mutilat, de parcă s-ar reface după un bombardament, și ca să ajungi până în Copou faci slalom printre mașini, gropi și săpături. Un oraș în care, din păcate, nu e o glumă, se taie teii… cu „inocența” cu care au fost, sunt și vor continua să fie distruse locuri emblematice din România, fără ca nimeni să miște cu adevărat ceva, mai mult decât o petiție pe Facebook.

În acest an, Gala UNITER a avut iar farmec, sala a fost arhiplină, după pauză n-au mai rămas locuri goale, iar emoțiile au existat, dincolo de tot ce se spune, se scrie și se vorbește pe la colțuri sau în direct despre aceste premii. Ca și la filme, unde marii regizori obișnuiesc să-și retragă creațiile din competiție, și la UNITER sunt probleme mari, pe care le acoperim și le facem uitate în seara aceea unică din an, când sala strălucește, rochiile sunt frumoase, mulțumirile curg din toate părțile de parcă breasla oamenilor de teatru ar fi cea mai fericită dintre toate. Aici, în teatru, artiștii nu-și retrag producțiile, doar contestă premiile și nominalizările și juriile (exemplele de astfel de artiști sunt multe), dar le contestă fără să iasă din competiție și dorindu-și să fie luați în seamă și, mai ales, unii urmărind de multe ori o publicitate negativă extrem de eficientă.

Și totuși, în ciuda aerului de fericire aproape idilică ce plutește peste sală în fiecare an, cum să uităm că premiile UNITER fac să curgă cel mai mult venin? Înainte și după… Exemplele din acest an sunt concludente și n-am să le numesc, e suficientă o căutare pe Google și le veți descoperi, dacă nu le știți deja, de la artiști la critici de teatru. Și totuși, la fața locului – a locului Galei vreau să spun – laptele și mierea curg în valuri…

Noroc cu înțepăturile lui Ion Caramitru, servite ca-n glumă, dar bine țintite. Și n-am cum să n-o amintesc pe cea la adresa lui Claudiu Săftoiu, care, invitat să deschidă un plic pe scenă, a avut lipsa de decență de a ține un minidiscurs de tip electoral, altminteri jignitor la adresa unor oameni pe care s-a gândit să-i prostească în față, îndrugând multe și mărunte despre felul cum TVR susține cultura. Genul ăla de discurs sforăitor despre importanța culturii în lume și societate și, mai ales, pe micul ecran… uitând într-un moment de amnezie că el însuși este cel care a închis TVR Cultural. I-a amintit-o Ion Caramitru, cu o replică ce a stârnit ropote de aplauze, luându-i cuțitul cu care trebuia să taie plicul ce conținea numele câștigătorului și spunându-i: „Nu mai tăiați, lăsați, că ați tăiat destul…”

Altminteri, cum spuneam, numai lapte și miere, într-un exercițiu de ipocrizie adesea dus la desăvârșire. Singurul caz în care ipocrizia n-a funcţionat – a fost vizibil aproape cu ochiul liber – a fost cel al nominalizaților la Debut. Ei erau prieteni și fericiți că sunt acolo, împreună… O formă înduioșătoare de bucurie și de a ști să pierzi și să câștigi, mai ales atunci când vorbim despre o artă precum e teatrul, în care nisipurile sunt mișcătoare, iar subiectivitatea are un cuvânt foarte greu de spus. În rest, era suficient să arunci o privire în sală… Și să vezi/ să simți lacrimile de dincolo de zâmbetul sau râsul afișate teatral. Dar, până la urmă, tocmai în asta constă reușita Galei, nu?!

N-am să vorbesc despre premii și despre felul cum au fost acordate, în primul rând pentru că în mare, au fost previzibile – oricum, mult mai previzibile decât nominalizările. Personal, consider o pierdere faptul că nu a existat o soluție pentru ca Tania Popa să primească un premiu de interpretare pentru „Fata din Curcubeu”, fie și ex-aequo… și că Marius Manole, unul dintre cei mai mari actori pe care i-a avut și-i are teatrul românesc, nu are încă un premiu de interpretare.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.