Considerat cel mai important eveniment de gen din lumea teatrului (de fapt, e singurul…), Gala Premiilor UNITER se va desfăşura în acest an, deloc întâmplător, exact în locul unde, în 1993, a avut loc prima ediţie, la Teatrul Odeon. Cu acest prilej, Uniunea Teatrelor din România (UNITER) pune la dispoziţie filmuleţul cu înregistrarea acelui moment.
„Am stat să ne gândim dacă să facem publică înregistrarea primei ediţii a Galei Premiilor Uniter. Care a avut loc în urmă cu 20 de ani la Teatrul Odeon. Acolo unde Gala se întoarce în acest an. Mărturisim că am făcut un test şi această primă ediţie de Gală a fost văzută şi de cei care au fost implicaţi direct atunci, dar şi de cei mult mai tineri, mai detaşaţi de eveniment, pentru care Gala era deja un «program» de televizor. Pentru că am vrut să vedem dacă – indiferent de vârstă sau implicare – Gala are acelaşi parfum, acelaşi farmec ca şi pentru cei care, în urmă cu 20 de ani, erau mult mai tineri. O priveşti nu numai cu nostalgie, dar şi cu mirarea unui eveniment care se năştea cu multă prospeţime, cu vervă, cu emoţii mari, cu o sală vie care trăia, în direct, toată desfăşurarea Galei, cu «numere» artistice care, şi după 20 de ani îşi păstrează încă deliciul”, se arată într-un comunicat al instituţiei.
Am deschis lista cu nominalizaţii şi premiaţii acelei prime ediţii, desfăşurate în primăvara anului 1993 şi tentaţia de a o aşeza în oglindă cu această a douăzecea ediţie a fost prea mare. Ce s-a schimbat de-atunci în teatrul românesc? Pe ce direcţii a luat-o? Ce a pierdut şi ce a câştigat sunt câteva întrebări la care, în numărul viitor, chiar înaintea Galei din 23 aprilie (ce coincide în acest an cu deschiderea Festivalului Shakespeare), vom încerca să găsim răspunsuri împreună cu cei care au fost „actori” atunci şi sunt şi acum.
Cinci spectacole astăzi legendare au fost nominalizate la categoria Cel mai bun spectacol: „Livada de vişini”, în regia lui Andrei Şerban, „Titus Andronicus”, în regia lui Silviu Purcărete, care, de altfel, au primit şi premiul, apoi „…au pus cătuşe florilor…”, în regia lui Alexander Hausvater, „Cruciada copiilor”, în regia lui Victor Ioan Frunză şi „Cântăreaţa cheală”, în regia lui Tompa Gabor. Iar nominalizaţii la Cea mai bună regie au fost, fără excepţie, creatorii spectacolelor amintite.
Pe lista nominalizaţilor din acest an, după 20 de ani…, la Cel mai bun spectacol se află din nou Andrei Şerban, cu „Ivanov” de la Teatrul Bulandra, iar la cea mai bună regie Silviu Purcărete, cu „D’ale carnavalului” de la Teatrul din Sibiu. Diferenţa majoră este, însă, numărul nominalizărilor care, de la cinci a fost restrâns la trei. Un număr uneori dureros de restrictiv, alteori la fel de dureros de larg… De data aceasta, două nume de regizori străini se află pe lista nominalizaţilor la Cel mai bun spectacol, Alexander Morfov şi Yuri Kordonski.
În 1993, teatrul românesc îşi căuta drumul. Dacă între timp l-a găsit este o întrebare mai complicată… Un posibil răspuns ar fi ancheta pe care revista noastră a realizat-o spre finalul anului trecut: „Cele mai bune spectacole ale ultimelor două decenii”, când am invitat peste douăzeci de critici şi teatrologi să răspundă solicitării noastre, şi anume: „Realizaţi un top al celor mai bune trei spectacole din ultimii 20 de ani, însoţit de un text justificativ”. Conform voturilor exprimate, topul final rezultat arăta în felul următor: Locul 1 „Trilogia antică”, în regia lui Andrei Şerban, locul 2 „…au pus cătuşe florilor…”, în regia lui Alexander Hausvater şi locul 3 „Ghetto”, în regia lui Victor Ioan Frunză şi „Titus Andronicus”, în regia lui Silviu Purcărete.
Dacă acest clasament arată mai degrabă o involuţie decât o evoluţie, de vreme ce producţiile considerate cele mai bune sunt toate realizate în acei ani de după Revoluţie, sau este doar o inerţie bazată pe nostalgie e o discuţie pe care ne propunem să o deschidem. Şi, pe lângă ea, o discuţie la fel de importantă despre evoluţia regiei româneşti.
Într-o întâlnire desfăşurată zilele trecute în cadrul Galei „Uşi deschise” de la UNATC, la care au participat teatrologi din generaţii diferite, una dintre problemele dezbătute a fost tocmai autocraţia regizorului în teatrul românesc. (Şi vorbim de regizorii consacraţi…) Un regizor care a ajuns să înlocuiască de cele mai multe ori secretarul literar, pentru că vine cu un proiect care se aprobă din start pe ideea „Să vină oricum, numai să vină.” Un regizor care-şi impune voinţa şi în faţa directorului teatrului, pe acelaşi motiv. Lucrurile sunt fragile. Şi o posibilă pistă de discuţie ar putea suna aşa: regizorii premiaţi tocmai la Galele UNITER de-a lungul celor 20 de ani, tocmai prin aceste atestări repetate, au ajuns în poziţia de a dicta trasee şi repertorii. Desigur, e foarte important în traseul artistic al unui regizor să aibă direcţii şi programe, dar una dintre întrebările deschise în timpul aceleiaşi întâlniri a fost: „Oare acest fapt nu conduce încet şi pe nesimţite la dispariţia posibilităţii de a crea repertorii şi direcţii ale teatrelor?”
Pe de altă parte, vizibil cu ochiul liber este că, în ciuda acestei tendinţe, în lumea regiei româneşti (mai bine spus a regizorilor), lucrurile au rămas mai degrabă imobile. Sunt câteva nume importante şi devenite (uneori pe drept, alteori pe nedrept) incontestabile, care se regăsesc în majoritatea ierarhiilor şi, printre ele, foarte rar, sunt strecurate câteva nume noi. La o numărătoare nici măcar foarte drastică, în ciuda faptului că şcoala românească de regie produce anual un număr considerabil de absolvenţi, rezultă că prea puţini reuşesc să-şi facă loc în structurile de la vârf… Motivele sunt limpezi şi de aici se creează un cerc închis. Directorii de teatre n-au curaj să mizeze pe proaspeţii absolvenţi. Iar, ca să ridice numărul cumpărătorilor de bilete şi al premiilor – care şi ele cântăresc în ochii publicului – recurg la aceleaşi nume conscarate şi… din această dilemă nu putem ieşi.
Dacă cele nouăsprezece gale UNITER care s-au petrecut până acum au reflectat cu adevărat lumea teatrului românesc, dacă au existat nedreptăţi şi nedreptăţiţi, sunt probleme la care răspunsurile vor fi diverse şi vor depinde mult de persoanele implicate. Dar că Premiile UNITER au creat, într-un mod uneori subtil, alteori pe faţă direcţii în teatrul românesc este limpede. Cât de „corecte” sunt ele este, din nou, o problemă delicată pe care, aşa cum spuneam, o vom pune în discuţie în numărul viitor.
Înregistrarea primei ediţii a Galei Premiilor UNITER
http://www.uniter.ro/Programe/GPU-E20-Aniversare/
Print
Intrebarile din articl sunt legitime, eu insami le-am mai ridicat de citeva ori, pe vremea in care mai speram ca Gala va putea sa-si clarifice si improspateze criteriile. Acum am incetat, de citiva ani buni, sa mai sper asa ceva. Asta nu inseana ca o dezbatere nu e, inca, foarte, foarte necesara.
12.04.2012. Inter-city-ul de Cluj-Arad-Oradea. La Brasov urca chiar El. Criticul. E gras, prost imbracat. Vine de la Sf. Gheorghe unde vizionase un spectacol tern, nominalizat la debuturi. Dar priveste lumea de sus, cu ochii mici ascunsi dupa obrajii rumeni. Scoate telefonul. Tot drumul, mai putin cand, rar, nu mai avea semnal, povesteste indignat, cu voce tare, tuturor din agenda lui si intregului vagon, cum M.Andronescu va iesi cel mai bun critic de teatru desi nu face asta decat de 2 ani si o face prost, cu greseli gramaticale etc… Aflam cum stau voturile pt Uniter, ca Ludmila il propune pe Leoveanu (apropos, grozav in Caligula, l-am vazut) dar ca el nu e de acord si il vrea pe Marian (Ralea, evvident). Ca lumea o vrea pe Oana la actrite si nu pe MM desi el a avertizat ca nu e bine. Si tot asa, tot drumul, cu toti cunoscutii din agenda, discutii ce incepeau, invariabil, dupa salut, cu ”Stii pe cine aleg cel mai bun critic ?” Si da-i barfa nene… nu-i stiu numele d/lui profesor, desi i-am aflat fara sa vreau jumatate din viata, dar daca si el voteaza pt premiile Uniter cred ca un vagon intreg va rata gala…
O scurta cercetare asupra componentei juriului de acordare a premiilor de la editia 2012 a Galei Uniter ne ajuta sa identificam destul de usor persoana in cestiune: domnul profesor (universitar, de franceza) Mircea Morariu, din Oradea
Cronicar mediocru si fara o voce importanta in teatrul romanesc. Unul dintre aceea care, pe vremuri, erau tolerati pentru a trimite stiri despre activitatile teatrale din urbea domniei sale si imprejurimi. Din pacate, o anumita revista care reprezenta, candva, o publicatie de mare imprtanta dar azi e doar maculatura submediocra si uneori inutil de rasfoit din cauza platitudinilor pe care le contine, il promoveaza (doar redactorii de acolo stiu de ce), ceea ce il face sa se creada vreun far intru luminarea plebei… Vai de cei saraci cu duhul…
Ce e cel mai trist, cred eu, este deserviciul pe care un asemenea personaj suficient si mizer il aduce meseriei de critic in general si galei uniter in particular. Dar fiecare “pasare” pre limba ei piere, iar Presedintele Uniter, care i-a acordat domnului in cauza un lung interviu transformat apoi intr-o monografie (mult mai slaba decat ar fi meritat domnul Caramitru) poate ca se va trezi la realitate, amendand grava indiscretie si mojicia stupidului!
Cum să “amendeze” Constantine?! Asta e o practică uzuală. Iar Galei Uniter nu i se mai poate face niciun deserviciu, crede-mă. Gala însăși e un deserviciu. De parcă profesorul de franceză ar fi primul care comite asta, zău așa! Iată numai câteva exemple din anii trecuți: Ionuț Sociu (student dar și membru selector) umplea tot unateceul cu numele favoritului său la regie, cum s-a dus de vreo trei ori la Brăila să-l susțină si cum trebuie să îi convingă pe “troglodiții” care nu înțelegeau “minunea” de la Brăila; Ion Cocora, vorbea și el în gura mare (la cârciuma uniterului) despre cât de prost e Mircea Morariu și cât de incultă e Monica Andronescu și cât de nedreptățită-i Ada și “excelentul” Radu; Cristina Modreanu comunica direct și în public, cine nu va fi nominalizat “cât va fi ea acolo”. La rândul lor, favoriții ei, îi amenințau pe ceilalți cu “te reclam la Cristina Modreanu”; Doina Papp “dădea din casă” tot, ca să afle lumea cine-i ea; Iulia Popovici îți spunea, la o pizza, toată povestea selecției și cum nu-i mai poate “ține piept” lu’ “Pino”; aș mai putea continua da’ tocmai m-a sună Ion Cazaban să-mi spună noutăți…
Curat murdar, tanti Ioano!
Dar ma întreb daca ne mai putem salva cu umorul…
Ca simplu spectator:
– cred ca dintre Oana Pelea si Mariana Mihut ar trebui sa castige Mariana Mihut pentru ca aproape mi-au dat lacrimile la finalul spectacolului Ingropati-ma pe dupa plinta , discursul final al bunicii prabusita in fata usii fiind cutremurator(nu am mai simtit o atat de mare empatie cu un personaj de cand am vazut Strigate si soapte). Din pacate nu am reusit sa o vad pe Claudia Ieremia deci nu am cum sa o compar cu celelalte 2 nominalizate
-la categoria rol principal masculin m-as bucura daca ar castiga Sorin Leoveanu. I-am vazut pe toti trei si toti fac niste roluri foarte, foarte ,foarte bune dar Leoveanu este magnetic pe scena.
– La categoria cel mai bun spectacol cred ca “batalia” se da intre Ultima zi a tineretii si Ivanov . Vizita batranei doamne este grandios, iti fura ochii, dar povestea este prea “subtire” , personajelor nu li se permite sa se justifice psihologic iar scriitura piesei este prea schematica desi spectacolul tine 3 ore.
Inca ceva, nu inteleg de ce lumea este rea cu domnul Mircea Morariu. Este de inteles ca dansul se simte important, simte ca anul acesta este cel care face jocurile si de aceea simte nevoia sa se dea mare. Bine, politicos ar fi sa se comporte cu modestie , dar asta nu inseamna ca atitudinea sa nu este una previzibila, umana si oarecum de inteles.