Vrem să vedem comedie. Suntem obosiţi, stresaţi şi grăbiţi. Venim la teatru pentru că vrem să râdem şi să ne simţim bine. Încet-încet experienţa vizionării unui spectacol se transformă pentru cei mai mulţi într-o plăcere vinovată. Mă descărc, mă deconectez şi nu îmi pasă prea mult de calitatea artistică. Am văzut o poveste clară, comică, interpretată de actori haioşi, au fost poante şi glumiţe, s-a terminat bine pentru toată lumea, nu-mi trebuie mai mult. A devenit simplu să îi mulţumeşti pe spectatorii de teatru.
Îmi place când văd că nu e numai aşa. Spectacolul „Bădăranii” de la Teatrul Metropolis depăşeşte norma. Se ia foarte în serios. Text clasic, autor renumit, actori mari. Aceştia sunt cei trei piloni pe care se sprijină Dan Tudor încă înainte de a începe să monteze spectacolul. Şi cum e nevoie întotdeauna de echilibru stabil, l-a găsit şi pe cel de-al patrulea; demonstrând parcă mai multă imaginaţie decât oricând şi încredere în mijloacele sale, schimbă timpul acţiunii şi ne mijloceşte întâlnirea cu personaje mai uşor recognoscibile.
Pe séniorii Lunardo, Simon, Canciano şi Maurizio, concetăţenii veneţieni ai lui Goldoni, i-ar putea chema generic „Don Corleone”. Carnavalul e înlocuit cu execuţiile în stil mafiot şi măştile cu mitraliere. Posibilităţile oferite de Epoca Jazzului în care ne-am mutat cu toţii sunt fructificate cu măsură, fără a lăsa în umbră savoarea textului. În afară de finalul mitraliat la propriu, abrupt şi tăiat şchiop, construcţia se susţine coerent. E firesc ca soţiile şi fetele capilor mafiei să fie ţinute din scurt, sub strictă supraveghere, pentru protecţia lor. E justificat ca gangsterii noştri să nu permită oricui să le treacă pragul. Iar suita omniprezentă care îi însoţeşte, vede şi ştie tot, e cel mai inspirat artificiu regizoral.
Distribuţia funcţionează de la sine, însă pe principiul ying şi yang – pe cât de sobri şi ponderaţi sunt bărbaţii, pe atât de excesive şi stridente sunt femeile. Răceala şi morga „urşilor de soţi” e în contra-partidă cu pălăvrăgeala şi efervescenţa doamnelor. Nu neapărat în avantaj pentru ele. Decibelii mereu în plus şi vocile de cap care populează spaţiul sonor al fiecărei scene în care sunt prezente dau senzaţia de prea-plin. Lamentaţiile gratuite şi forţate nu compensează aerul auster al partenerilor de scenă, ci doar evidenţiază propriul penibil. Singura care păstrează la mustaţă limita fină între energie şi exagerare este Adriana Trandafir (Margarita). Talentul incontestabil şi experienţa o ajută să se oprească la timp şi reuşeşte un personaj comic, nu doar prin debitul şi ticul verbal, ci şi prin reacţiile spontane. Cecilia Bârbora (Marina) şi Gabriela Popescu (Felice) pierd frâiele şi mizează fiecare obositor pe un singur instrument scenic – prima pe acutele din voce, iar cea de-a doua pe expresivitatea feţei. Mai puţine octave şi grimase le-ar oferi substanţial mai multă credibilitate. Miriam Rizea (Lucieta) e avantajată de vârstă şi rol; îşi permite să supraliciteze fără a fi deranjant. Doar joacă o fată de bani gata, răsfăţată şi nu foarte inteligentă. Are voie să se alinte şi să facă mofturi. Volumul, tonul şi ritmul, în schimb, pot fi reglate cu mai multă fineţe. Aceeaşi măsură în joc ar fi de dorit şi pentru Adrian Anghel (Contele Riccardo). Un rol bine conturat, de efect, pe cât de concentrat, pe atât de bine controlat reuşeşte Sergiu Fleşner (Filippetto).
Partea plină a paharului interpretării sunt cei patru „bădărani” – Costel Constantin (Lunardo), Eusebiu Ştefănescu (Simon), Gheorghe Visu (Canciano) şi Mircea Albulescu (Maurizio). Serioşi, tacticoşi, cu principii şi reguli de conduită, comici prin gravitatea pe care o afişează. Fiecare oferă greutate prin atuurile personale – Costel Constantin prin precizie; e foarte atent, construieşte docil fiecare relaţie şi urmăreşte tempoul exact în dialog. Eusebiu Ştefănescu prin volubilitate; e spumos în rostire şi se joacă abil cu vocalele. Pare că fiecare cuvânt e o jucărie nouă de care se bucură şi foloseşte mereu prilejul de a nuanţa o replică. Gheorghe Visu prin savoare; e atât de implicat şi crede 100%, încât orice apariţie a sa e prilej de zâmbete, râs sănătos şi, de ce nu, aplauze la scenă deschisă. E cea mai reuşită interpretare din spectacol tocmai pentru că şi-a creat un personaj care se individualizează. Îl reţii fără să vrei şi abia aştepţi să îl vezi din nou. Mircea Albulescu prin personalitate. Ca un monolit care mătură tot în cale, intră în scenă şi domină prin statură, vibraţia vocii şi meşteşugul rostirii. E autentic.
Spectacolul „Bădăranii” de la Teatrul Metropolis nu mai are prea multe în comun cu Carlo Goldoni sau Commedia dell’Arte. Scenografia ingenioasă a Corinei Grămoşteanu mă face să nu duc dorul podurilor şi canalelor veneţiene de secol XVIII. Piesele de mobilier curg ludic pe pe scenă, ferestrele indispensabile italienilor bârfitori se deschid şi se închid când e nevoie, gardul viu ascunde pe toată lumea şi de fapt lasă totul la vedere – aproape că e personaj. Muzica lui Vlaicu Golcea punctează antrenantnt momentefitori se deschid şi se închid după nevoii şi meşteşugirea cuvintelor.enă des schimbările de decor şi acompaniază frumos un spectacol rotund.
Cu bune, cu rele, „Bădăranii” în regia lui Dan Tudor e un spectacol reuşit. În peisajul actual înţesat de propuneri care îşi iau zborul în vânt de uşoare ce sunt, acest spectacol e o mostră de teatru aşezat, profesionist, gândit şi jucat cu respect pentru public. E oarecummai sănătos. râzi când produsul respecta un standard de calitate. ct pentru public, mai legitim să râzi când produsul respectă un standard de calitate. Şi mai sănătos.
Print