„Gardenia” – emoţie vs altfel

Există în bagajul de expresii-şablon din lumea teatrului sintagma „actor născut”. Este vorba despre aceia care atunci când sunt pe scenă atrag privirile fără să facă nimic special. Cei al căror talent nu are nevoie de prea mari eforturi pentru a se manifesta. O altă expresie ar fi „actor făcut”. De această dată este vorba despre cei a căror tehnică demonstrează o perfecţionare în timp, cei ale căror mijloace dau dovadă de şlefuire prin seriozitate şi acea muncă a actorului cu sine însuşi. E drept, nu există împământenită nici expresia „actor nicicum” şi nici expresia „actor degeaba”. Dar aceste două tipolgii se regăsesc din plin pe scene şi se manifestă cot la cot cu celelalte două. Ce e important e ca felurile să nu se confunde.

În spectacolul „Gardenia” de Elżbieta Chowaniec, montat de Zoltán Balázs la Teatrul Odeon patru actriţe interpretează rolurile cu nume schematice Femeia I, Femeia II, Femeia III şi Femeia IV; patru actriţe dintre care, din păcate, doar două sunt născute şi făcute. Pe un scenariu destul de simplist, care urmăreşte destinele acestor doamne care se luptă cu propria soartă din generaţie în generaţie, încă din cel de-al Doilea Război Mondial şi până mai azi, spectacolul încearcă să fie mai mult decât îi permite scriitura. Un story telling destul de banal, care mizează pe emoţie şi sinceritate scenică, a fost transformat cu pretenţii de modernizare şi „nou” într-un discurs artificial şi bombastic, în care vorbirea explicativă a luat locul unei mărturisiri ce, poate, ar fi avut mai mult potenţial dramatic.

Dacă vizual totul arată cum trebuie, decorul lui Constantin Ciubutariu şi costumele Andradei Chiriac alcătuind un tot unitar cromatic şi funcţional, la nivelul intenţiilor regizorale lururile nu mai sunt la fel de simple, dar de efect. Dimpotrivă. Complicarea intelectuală a unei poveşti nu tocmai atât de contorsionate pe cât s-a vrut a ne fi prezentată pare la fel de căznită ca încercarea unei gospodine de a lungi supa. „Biciul” rezultat în urma metamorfozei nu plesneşte. Intercalarea ca un laitmotiv a unor momente destul de lungi în care actriţele fac playback în sincron bine antrenat cu arii celebre din opere nu ajută cu mai nimic nici atmosfera, nici caracterizarea personajelor, nici acţiunea, ci pare doar ceva altfel presărat ca un condiment fistichiu. La fel şi multiplele sarcini scenice din desenul de mişcare. Nu neapărat necesare, nu neapărat metaforice, dar care ridică sprâncenele în mod intelectual şi lasă spectatorilor impresia că există un sens ascuns al aruncatului unor prosoape colorate, de exemplu. O vorbire desfăcută şi acuzată în mod clar impusă de concepţia regizorală, împreună cu acest tip de lentoare maşinală a mişcărilor ar fi trebuit să însemne ceva, să te ducă, poate, cu gândul la o mecanizare a destinului femeii dintotdeauna, independentă de liberul arbitru, un fel de arhetip, un fel de schiţă pe care oricât ai încerca să o modifici eşti condamnată să o urmezi de-a lungul întregii vieţi, o spirală genetică, o damnare, un ce de fapt? Forma depăşeşte contururile conţinutului, iar artificialitatea estetică nu face altceva decât să sugrume posibila emoţie pe care ar fi putut-o genera povestea.

Din punct de vedere al artei actorului, lucrurile sunt foarte bine decantate. Există o diferenţă vizibilă între posibilităţile de expresie ale celor patru. Este surprinzător cum sentimentul pe care îl ai încă dinaintea începerii spectacolului când actriţele sunt în scenă în timp ce publicul îşi caută locurile în sală se confirmă până la final. Felul în care priveşte fiecare este grăitor pentru fiecare în parte. Antoaneta Zaharia este fără dubii punctul focal al întregului demers scenic. Personalitatea sa răzbate dincolo de indicaţii şi concentrarea de care este capabilă te face să o asculţi, să vrei să o înţelegi, să o cauţi cu privirea în scenă. Carisma şi forţa sa în scenă şi frazarea personală sunt marca unui talent care îşi găseşte făgaşul indiferent de albia spectacolului. La rândul său, Paula Niculiţă îşi construieşte cu multă asumare personajul şi e singura care are grijă de relaţiile din scenă. Are energie şi o privire vie în spatele căreia descifrezi gânduri şi conexiuni şi nimic din ce face nu pare fals sau „pus cu mâna”, pentru că topeşte nota generală de înţepenire cu autenticitate. Mădălina Ciotea are dezavantajul dimensiunii rolului şi al rândului la cuvânt. Nimic din ce face nu e greşit, dar cu toate astea nu depăşeşte cu nimic limitele corectitudinii, deşi postrua sa şi prezenţa scenică pe care o are i-ar fi permis. Simona Popescu este crispant de artificială. În interpretarea ei se combină o ascultare oarbă, dorinţa de a bifa toate indicaţiile, parcă, şi incapacitatea de a insera orice urmă de personalitate şi originalitate. Pare că e vidată de orice posibilitate de expresie, iar privirea ei este eminamente goală, în perfect acord cu lipsa de logică a frazării.

„Gardenia” este unul dintre acele spectacole în care pretenţiile sunt mai mari decât posibilităţile. Nu de fiecare dată morga şi acel aer de a fi special şi altfel înseamnă neapărat şi mai bine sau mai profund. O poveste emoţionantă dacă nu e lăsată să emoţioneze, ci se vrea cu orice preţ să impresioneze, e foarte posibil să plictisească şi atât.

Teatrul Odeon

Gardenia

de Elżbieta Chowaniec

regia Zoltán Balázs (Ungaria)

Femeia I – Antoaneta Zaharia
Femeia II – Paula Niculiță
Femeia III – Simona Popescu
Femeia IV – Mădălina Ciotea

De Elżbieta Chowaniec
Traducerea Luiza Săvescu
Regia Zoltán Balázs (Ungaria)
Decorul Constantin Ciubotariu
Costumele Andrada Chiriac

Spectacol produs în cadrul proiectului european Fabulamundi. Playwriting Europe, co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene 2017-2020

Foto: Adi Bulboacă