Lavinia Şerban, Teatrologie, anul II, UNATC
De numele domnului Gavriil Pinte mă leagă cea mai vie experienţă teatrală din viaţa mea, când tramvaiul de pe ruta Sibiu – Răşinari, unde se desfăşoară spectacolul a cărui regie este semnată de Gavriil Pinte, „Un tramvai numit Popescu”, s-a oprit în mijlocul unui câmp şi câţiva săteni, plus actorii şi spectatorii au făcut echipă şi au reuşit să-l repornescă.
La Oradea, în foaierul Teatrului Regina Maria l-am şi întâlnit pe regizorul Gavriil Pinte şi am discutat despre ultimul său spectacol „Cei ce nu uită”, inclus în programul Festivalului Internaţional de Teatru Scurt.
Să discutăm puţin despre conceptul regizoral de la care aţi construit spectacolul „Cei ce nu uită”. Cum aţi gândit acest spectacol şi cât la sută din produsul final este materializarea ideilor dvs.? Mie, personal, spectacolul mi-a lăsat impresia că dincolo de ce se vede pe scenă, există conflicte, stări, emoţii care rămân neconsumate.
Într-o discuție dintre Sabato și Borges se spune că, dacă atunci când un scriitor termină de scris o carte, scriitorul spune că a scris ce și-a propus, sigur cartea e proastă. Cam așa e și cu teatrul. Am vrut să fac o călătorie în diferite spații (neconvenționale) și în timpuri diferite – perioada 1945- 1964 și perioada de după 1989. Aș putea spune, dacă nu s-ar fi spus deja, un recurs la memorie. În acest spectacol ne privesc deținuți care au pătimit în închisorile comuniste și ne privesc torționarii lor. Noi îi privim în diferite ipostazieri scenice. Cred că am izbutit să facem un spectacol despre privire.
Spectacolul înfăţişează evenimente din gulagul românesc. Dvs. aţi trăit indirect experienţa represiunii comuniste? Cunoaşteţi pe cineva care a fost victimă?
Nu, decât din lecturi, discuții… Trebuie însă să spun că nu am încercat în nici un moment să facem un teatru documentar și nici unul naturalist, un spectacol care să ilustreze – Doamne, ferește! – nu știu ce realitate (există realitate destulă). Noi am încercat să facem teatru. E, în spectacol, un continuu balans între elemente de tip realist, elemente de o concretețe severă, cum sunt camioanele militatare, de exemplu, și rezolvări de o voită teatralitate; acest balans e întâlnit inclusiv în jocul actorilor.
Cum a fost lucrul cu actorii ? Cum aţi reuşit să-i determinaţi să simtă pe propria lor piele tortura sau, de cealaltă parte a baricadei, să devină torţionari?
Nu simt pe propria lor piele tortura. Dar mă bucură că spuneți asta. Nu există în spectacol nici o violentare fizică a vreunui actor, cu atât mai puțin a vreunui spectator. Violența e la nivelul unor metafore sau metonimii, la nivelul atmosferei. Faptul că unele soluții scenice folosite de noi lasă impresia de violență ține de puterile dintotdeauna ale teatrului, ține de capacitatea unor momente scenice de a crea analogii în percepția spectatorilor, analogii cu faptul violenței. Trupa de actori este una din cele mai bune din România la ora actuală. Cred că Teatrul din Oradea traversează un moment fast. Fie ca această traversare să dureze cât mai mult. În distribuție sunt 22 de actori, lucrul cu ei a însemnat una din cele mai frumoase experiențe teatrale din viaţa mea.
Bine, am înţeles că noi, publicul, suntem „cei ce nu uită”. Spectacolul dvs. reuşeşte nu doar să amintească de evenimentele din anii 50 din România, ci reuşeşte în mod concret să facă ceva în sensul acesta: la sfâşitul spectacolului fiecare spectator aprinde o lumânare. Cum credeţi că ar trebui să se manifeste această uitare?
De ce această uitare? Nu e o aducere aminte?
Unde credeţi că era Dumnezeu în timpul represiunii comuniste?
Pretutindeni. Inclusiv în pușcării. Să nu uităm cine este prințul acestei lumi.
„Era mai bine înainte” spun unii nostalgici după Epoca de Aur. Cu ce argument le întoarceţi dvs. replica?
Unii le-au răspuns nostalgicilor că înainte era mai bine fiindcă atunci nostalgicii erau mai tineri. Eu nu le replic nimic. Fiindcă sunt în acord cu cei care cred că arta îi îndreaptă… pe cei drepți.
Print