Gazdă cu păreri proprii

La data de 1 ianuarie 1996 deveneam, printr-un concurs de împrejurări, care în timp avea să se dovedească nu tocmai foarte favorabil și prin ceea ce se cheamă „cumul de funcții” secretar literar al Secției Române a Teatrului de Stat din Oradea. Scrisesem cronici de teatru publicate în aproape toate revistele din țară încă din primăvara anului 1984, iar în octombrie 1994 devenisem doctor în filologie cu o teză circumscrisă domeniului teatrologic. Îi succedam Elisabetei Pop, pe care întreaga lume teatrală românească o cunoaște drept Vetuța, care îndeplinise această muncă între anii 1965-1995. Rămân și astăzi la opinia, exprimată într-o recenzie chiar la una dintre cărțile sale, că respectiva perioadă fusese, poate cu unele mici sincope, cea mai norocoasă din istoria Teatrului orădean de limba română. Cu precizarea că la construirea acestui noroc o contribuție însemnată avusese însăși Elisabeta Pop.

Vetuța a decis să se pensioneze cu începere din data de 1 noiembrie 1995. Concuraseră la luarea acestei hotărâri, aparent mai mult decât nejustificate, ținând cont de vitalitatea, dar și de dragostea ei de profesie și de teatru, un complex de factori, printre care și acela că, dintr-o naivitate de care nu sunt capabile decât persoanele extrem de inteligente, își găsise și pregătise singură „ucigașul”. Mai mult, îi înarmase.

Nu știu cât s-a ținut la o parte de teatru, după pensionare, Elisabeta Pop. Dacă îmi amintesc bine, nu mai mult de un an. La un moment dat a venit cu propunerea, care, mărturisesc, la început m-a cam lăsat gură-căscată, de a scrie împreună cu Lucian Drimba, Stelian Vasilescu, Dumitru Chirilă o istorie a Secției române a Teatrului de Stat din Oradea. Ne-a mobilizat pe toți, ne-a împins de la spate, uneori chiar ne-a silit să scriem, să pătrundem în arhive (aceasta s-a dovedit o operațiune chiar mai grea decât scrisul în sine), a făcut rost de bani cu o energie senzațională și, până la urmă, în anul 2000, avea să apară consistenta monografie intitulată Teatrul românesc la Oradea-Perspectivă monografică (Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2000). În anii următori Elisabeta Pop avea să publice pe cont propriu alte câteva volume precum Istorii și isterii teatrale (2003 și Teatrul din interior, teatrul din culise (2005), să colaboreze la scrierea cărții bilingve Teatrul românesc de după 1989, apărută la o editură din Germania, să traducă intens piese de teatru (are avantajul de a cunoaște limba rusă), dând o nouă versiune scrierilor destinate scenei de marele A.P. Cehov, să colaboreze la nenumărate reviste culturale.

Cartea Teatrul – Intrigă și iubire (Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2007) în  două volume, însumează în jur de 1000 de pagini. Primul tom conține eminamente cronici de teatru, peste 150, aproape în totalitate apărute în revista Teatrul azi. Cel de-al doilea tom poartă și un subtitlu – Timpul ce mi-a rămas – este mai eclectic, reunește cronici de festivaluri și de carte majoritar de teatru, însemnări, evocări, reflecții. Elisabeta Pop s-a apucat de scris și de publicat cronică de teatru la îndemnul Floricăi Ichim care, ajunsă la conducerea revistei Teatrul azi, a și vrut, dar și a fost, până la un punct, obligată de situația din teren să își creeze propria echipă. Elisabeta Pop avea de partea ei avantajul de fi citit la viața ei mii de piese, de a fi fost silită, de obligațiile ei profesionale, să le fi întocmit analize, referate. Aceasta a făcut-o să prețuiască textul dramatic așa că nu trebuie deloc să ne mire că analiza acestuia deține, în economia cronicilor ei, o pondere extrem de însemnată. Elisabeta Pop știe că, vorba lui Caragiale, teatrul nu este literatură, însă cred că opinează că spectacol bun pe un text prost nu prea se poate. În calitatea ei de secretar literar, Elisabeta Pop a fost extrem de apropiată de actori, le cunoaște sensibilitățile, așa că, odată trecută, măcar formal, de cealaltă parte a baricadei, nu omite niciodată să le individualizeze evoluțiile. Fără a minimaliza însă importanța regizorului pe care a învățat-o pe piele proprie, căci în anii în care a fost secretar literar la Teatrul din Oradea pe acolo au trecut mai toate marile nume ale regiei românești. În fine, aceeași meserie a pus-o în situația de a fi foarte adesea un avocat al apărării. Căci numai cine nu știe cum stăteau lucrurile în perioada comunistă și cum erau așa-numitele „vizionări ideologice” cu „tovarășii” de la partid, de la Comitetul județean de cultură ori de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste, nu are cum să își imagineze la câte prestidigitații intelectuale erau siliți să recurgă producătorii pentru a face „să treacă” ceea ce inițial părea de netrecut, adică inadmisibil prin raportare la rigorile ideologice ale aparatcickilor.

Sigur, toate astea se decontează acum în felul în care scrie cronică de teatru Elisabeta Pop. Toate acestea o fac să fie, cum bine observă Dan C. Mihăilescu în postfață, „o gazdă cât mai tandru primitoare a faptului artistic”. Elisabeta Pop este mai puțin dură, mai puțin șfichiuitoare, atunci când se află în situația, altminteri foarte puțin plăcută, de a scrie despre neîmpliniri. Ceea ce nu înseamnă că închide ochii. E însă mai atentă la motive, la argumente. Cronicile ei sunt calde, cu multe paranteze subiective, cu intervenții ale unui eu mereu neastâmpărat. Aici e deosebirea între Elisabeta Pop și mine. Și de aceea mi-am îngăduit să îmi încep cronica celor două volume în felul în care am făcut-o. Când am ajuns să lucrez în teatru, cu mai bine de zece ani de experiență în critică, mi-a fost cu totul imposibil să nu fiu pe mai departe critic și asta a deranjat, desigur, Vetuța a adus cu sine, odată poposind pe tărâmul criticii dramatice, avantajul științei acelui cum se face. Asta nu înseamnă însă că avem de-a face cu o perspectivă egalizatoare. Parcurgând cronicile la spectacolele Teatrelor vizitate, preponderent cele din Ardeal și Banat (Arad, Baia Mare, Cluj-Napoca, Timișoara și îndeosebi Oradea) găsim diagrame care înregistrează scăderi valorice, de tensiune, oscilații, bune, rele. Căci teatru fără conflict nu se poate, tot la fel cum nu se poate fără intrigă și iubire.

Elisabeta Pop – TEATRUL: INTRIGĂ ȘI IUBIRE; 2 volume, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2017

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.