Gelu Colceag: „Sunt adeptul unui balans echilibrat între clişeu şi experiment”

Unul dintre regizorii importanţi ai momentului,Gelu Colceag este un iubitor al lui Caragiale, după textele căruia a semnat mai multe producţii – „Mofturi la Union”, un spectacol a cărui viaţă a fost prea scurtă şi de care Anul Caragiale ar avea nevoie. I-ar adresa dramaturgului două întrebări, în cazul în care l-ar întâlni azi: dacă este de acord ca titlul celebrei schiţe „Telegrame” să se schimbe cu „Mailuri”, iar capodopera „O scrisoare pierdută” să se intituleze „ Un SMS pierdut”!

Cum comentaţi manifestările desfăşurate până acum în cadrul Anului Caragiale?

Nu cunosc toate manifestările care au avut loc până acum în cadrul Anului Caragiale. Cele despre care am aflat şi care s-au desfăşurat până acum în Bucuresti, se înscriu în modalitatea „hei-rupistă”, cu care se bifează acţiuni ocazionale, caracteristică acestor meleaguri. Adică, marea majoritate se produc pentru că „trebuie” şi de aceea sunt perfect superficiale. Pare că s-au mişcat mai repede şi mai eficient teatrele şi instituţile de proiecte culturale. Personal, am fost implicat în organizarea şi furnizarea unor producţii teatrale, care se desfăşoară sub  egida festivalului „Bucureştii lui Caragiale”, patronat de Primăria Generală a Capitalei. Este o iniţiativă cultural-artistică, care sper să nu fie ocazională, ci să devină anuală. Deşi a fost organizat într-un timp extrem de scurt, festivalul pare, deocamdată, că are spectatori şi succes. Faptul că va ţine până în 20 septembrie permite rezolvarea din mers a unor probleme inerente legate de organizare. În ceea ce priveşte calitatea evenimentelor din festival, aş comenta că, deocamdată, este bine că acest festival există şi trebuie să-l încurajăm fără să ne propunem a fi foarte exigenţi!

M-aş fi aşteptat să existe mult mai multe manifestări legate de activitatea de scriitor şi publicist a lui Caragiale. În ponderea operei caragialiene, dramaturgia ocupă un procent redus, în comparaţie cu epica şi publicistica. Din păcate, manifestările desfăşurate până acum anul acesta au fost mai ales cele legate de dramaturgie sau de epica şi publicistica dramatizată. A existat şi un interesant experiment coregrafic semnat de Gigi Căciuleanu la Teatrul Naţional din Bucureşti, ceea ce demonstrează neaşteptata potenţialitate creatoare a operei lui Caragiale. Dar aşteptăm în continuare evenimente specifice mediului literar ocazionate de Anul Caragiale. De asemenea, cinematografia nu anunţat până acum vreun proiect legat de opera lui Caragiale. Cele mai importante ecranizări sunt cele dinainte de 1989 şi nu mi se pare a fi normal. Dar ce mai e normal astăzi, în România?

În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?

În mare măsură! Dar asta nu cred că reprezintă neapărat o defecţiune. În psihologia receptării, există mijloace strategice de atragere a publicului, care recurg la folosirea clişeului. Fără îndoială că astfel nu trebuie coborâtă ştacheta calităţii şi a originalităţii creatoare. Pe de altă parte, experimentul cu orice preţ poate fi nociv, mai ales în cazul unui univers atât de special ca acela din opera lui Caragiale. Am asistat în ultimele decenii la spectacole experimentale complet ratate, dar şi la reprezentaţii prăfuite şi încremenite în clişee.  Sunt adeptul unui balans echilibrat între clişeu şi experiment, mai ales în ceea ce priveşte mijloacele de expresie. Este imposibil să fim originali sută la sută. Asta nu înseamnă să uităm ghilimelele, atunci când folosim citatele!

Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?

Problema actualităţii lui Caragiale constă în exactitatea cu care genialul maestru a radigrafiat caracteristicile comportamentale şi de limba, cu care locuitorii acestor meleaguri au fost învestiţi, atunci când Creatorul a împărţit seminţiilor de pe pământ calităţile, dar mai ales defectele. Opera lui Caragiale a rămas în patrimoniul spiritual al românilor nu numai datorită valorii artistice, ci şi pentru remarcabilele contribuţii la albumul de familie al naţiunii noastre. Citindu-i opera sau privind spectacolele şi filmele prilejuite de scrierile sale, descoperim cum eram, dar mai ales, cum suntem.  Din acest motiv, nu numai tezele de doctorat, ci şi discursurile politicienilor contemporani pot fi acuzate de plagiat, dacă le comparăm cu discursurile lui Farfuridi şi Caţavencu. În ceea ce priveşte previziunile viitorului, iată ce scria acum 100 de ani: „Suntem în anul graţiei 3.874; ne aflăm în cetatea Tâmpitopole, locuită de Sinecorzi, ciudate fiinţe bipede, cărora le lipseşte partea stângă a toracelui cu toate ale ei. Sinecorzii sunt un trib de Chinezi.” Restul e tăcere!

Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi ?

Dacă este de acord ca titlul celebrei schiţe „Telegrame” să se schimbe cu „Mailuri”, iar capodopera „O scrisoare pierdută” să se intituleze „Un SMS pierdut”!

Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui sau după alta) ?

Identică cu cea a publicului!