Gelu Niţu: Nu zic să aruncăm cu roşii, dar nici să lăudăm cu deşănţare ce nu merită

Gelu Niţu este un actor atipic; este iubit de public fără a fi popular. Nu e un renumit al bonomiei teatrale, vorbeşte rar şi puţin despre el, nu îşi dă în public cu părerea, nu se bagă în seamă, dar joacă mult şi divers. Şi o face bine. Multor colegi actori pare să le fie drag şi spun că este un partener pe care şi-l doresc pe scenă. Inevitabil, probabil mulţi îl şi invidiază pentru cât e de ocupat şi de tonic. El vrea să fie cunoscut doar la ridicarea cortinei. Şi are multe de arătat cu acest prilej. Dar în spatele cortinei, la cabină, în haine civile, lângă costumul agăţat în cui, farmecul de prieten al lui Gelu Niţu, simţul umorului sprinten şi complicitatea inteligentă în discurs îl fac un interlocutor alături de care poţi sta de vorbă uitând de reportofonul care înregistrează documentar fiecare cuvânt, până la descărcarea bateriei.

Gelu Niţu: Ştiu că se obişnuieşte ca primul cuvânt să îl aibă intervievatorul care începe să scormonească în gândurile celui intervievat. Eu am să fiu mai puţin convenţional de această dată şi sper ca lipsa asta de convenţionalism să dureze pe tot parcursul interviului. Îmi e frică să nu fiu cumva banal în ceea ce voi povesti, nu vreau să bat drumuri comune, nu vreau să dau răspunsuri stupide, la care se aşteaptă toată lumea, aşa că ajută-mă, te rog, să nu se întâmple chestia asta.

Alina Epîngeac: Nicio grijă. Din acest punct de vedere sunteţi pe mâini bune. Şi dacă tot am stabilit să nu fim banalo-convenţionali, am să vă întreb ca în „Minunea” lui Sorescu: „Ce mai faci?”

Am înţepenit. Chiar nu ştiu ce să răspund. Păi ce să fac? Uite că spre surprindere mea pot să zic cu sufletul împăcat că fac bine. În această etapă de viaţă, în care mă aflu acum, sănătos, slavă Domnului, am destul de mult de lucru. De curând am avut o surpriză foarte plăcută. Imediat după ce am avut premiera cu „Vârstele lunii” de Sam Shepard în regia lui Toma Dănilă, de la Unteatru, unde joc împreună cu prietenul şi colegul meu Constantin Cojocaru, la câteva zile am primit, pe neaşteptate, propunerea să încep deja ceva la Teatrul Odeon. Şi, ca să nu fiu vag în răspunsul meu, sintetizând, am bucuria de a juca în cinci teatre de stat şi două teatre particulare. Deci cam asta fac.

Ştiu că actorii nu prea agreează o perioadă de vacanţă lungă între repetiţii.

Da, nici eu. După o perioadă de repetiţii susţinute, când se întâmplă să ai un rol care te solicită mai mult îţi doreşti un timp în care să îţi aduni forţele. Dar asta nu durează prea mult. Ai nevoie de o săptămână, două, după care începi să te gândeşti că deja ar fi cazul să începi ceva nou. Ai „trândăvit” destul.

Aş vrea să vorbim puţin despre cel mai recent rol, Ames din „Vârstele lunii”. Cum a fost această întâlnire? A fost una dintre acele Întâlniri cu „Δ mare cu acest rol?

Mi-e frică să spun cât de mic sau mare este „î”ul. În orice caz a fost o întâlnire foarte plăcută, deosebit de plăcută chiar. Mi-e frică să cataloghez eu; să spun eu despre mine însumi. Îi las pe alţii. Pentru mine este foarte foarte foarte plăcută. Şi subliniez aceşti trei de „foarte”. A început foarte simplu, cu un telefon primit de la actorul Toma Dănilă care de la o vreme a început să cocheteze din ce în ce mai serios şi cu regia, mi-a spus că are o piesă americană în două personaje pe care a tradus-o şi m-a întrebat dacă aş fi de acord să lucrăm împreună. Textul mi s-a părut foarte ofertant şi am acceptat. Asta şi pentru că vreau să ţin cât mai aproape de generaţia tânără. În ultima vreme am încercat să păstrez cât mai bine contactul cu cei care vin din urmă şi pot să împrospăteze felul de gândire al unui matur.

E un schimb de experienţă?

„Şablonizarea” pândeşte la toate colţurile. Dacă lucrezi exclusiv cu oameni din aceeaşi generaţie, se poate întâmpla să perpetuezi acelaşi şi acelaşi sistem de a face teatru, fără să mai fii atent la ceea ce se întâmplă proaspăt în jur. Eu încerc să privec cu atenţie ce fac cei tineri. Şi noi când am fost la început eram urmăriţi cu interes şi asta ne-a prins bine. Chiar în acest moment am mulţi parteneri tineri. Mă uit cu plăcere la ei şi mă bucur să le observ calităţile care în scurt timp îi vor transforma în mari personalităţi actoriceşti. În spatele nostru vin enorm de mulţi tineri. De zeci de ori mai mulţi decât atunci când eram eu de vârsta lor.

Şi e bine sau nu prea?

Partea proastă e că îşi găsesc greu de lucru. Dar fenomenul acesta îşi are şi partea lui bună: concurenţa este fantastică între aceşti mulţi, poate chiar prea mulţi absolvenţi şi dintre ei e normal să se cearnă realele talente.

Şi chiar reuşesc cei mai talentaţi? Sau cei care au şansă sau coatele mai ascuţite?

Ei, aici este o discuţie veşnică. Cine sunt cei care reuşesc? De tânăr am auzit lucrul ăsta şi de-a lungul vieţii de foarte multe ori, că într-un grup de, să zicem, zece oameni aproximativ egal talentaţi, cu aceleaşi calităţi, reuşesc cei care au puţin mai mult noroc. Pot fi zece „George Constantini” într-un grup. Dar o să reuşescă „George Constantin-ul” căruia i se pune în faţă un text special, cu un regizor foarte bun şi într-un context foarte bun. Contextul este hotărâtor în meseria asta. Dacă se împlinesc aceste trei condiţii chiar ai şansa să faci ceva important şi să însemni ceva. Nu mai vorbim despre cei care, cu sau fără voia lor, dau cu piciorul şanselor care li se ivesc. Eu, de exemplu. Am făcut prostia asta de câteva ori; mi s-a pus şansa pe tavă, eu m-am uitat lung la ea şi n-am recunoscut-o. Ea, şansa, s-a simţit jignită şi s-a dus la altul. Că doar nu era să stea să îmbătrânească aşteptându-mă pe mine.

„Eu nu am ştiut să mă zbat, nu sunt un luptător”

Şi ai cum să momeşti această şansă?

Cred că stă puţin şi în puterile fiecăruia. Am văzut de curând o declaraţie a unui actor american – eu nu mă omor după el, dar el e o vedetă, a filmat şi pe la noi – care spunea un lucru pe care eu nu am ştiut să îl fac: „Eu nu aştept să vină proiectele la mine. Mă duc în întâmpinarea lor. Eu provoc proiectele”. Adică el se interesează, caută texte, caută regizori, stă în preajma decidenţilor. Nu aşteaptă doar să îi sune telefonul şi să fie invitat. Eu unul respect acest tip de acţiune, dar nu fac parte din această categorie. Eu nu am ştiut să mă zbat, nu sunt un luptător. Dar în momentul în care mi s-a propus ceva, da, atunci pot să spun cu mâna pe suflet că am făcut ce era de făcut la maximul puterilor mele, atâtea câte le-am avut. Ştiu demult, de la părinţii mei, un principiu care m-a urmărit toată viaţa şi de care o să ţin cont până la capăt: când faci un lucru, încearcă să-l faci cât mai bine posibil.

Sunteţi un actor care se ia foarte în serios pe scenă. Indiferent că aveţi de jucat într-o farsă, o comedie, o dramă, o tragedie, indiferent de natura personajului. Sunteţi foarte versatil. De unde vine această personalitate artistică multiplă? E dobândită, e înnăscută, educată…

În mine zac mai mulţi oameni. Ştiu asta şi mi s-a şi spus. Eu nu sunt într-un singur fel. Nu sunt un om sobru sau vesel sau exuberant sau depresiv. Sunt în toate felurile. Poate că asta mă ajută să joc tipuri diferite de personaje. Nu pot să spun când şi de ce anume sunt într-un anume fel. Nu ştiu ce declanşează felul meu de a fi. Sunt un om echilibrat în general (mi-ar plăcea să cred asta). De-a lungul anilor am făcut roluri şi mai bune şi mai puţin bune. Sunt foarte conştient de lucrul ăsta. Dar ştiu că de multe ori se întâmplă ca la şcoală – din cauza unor lucruri mai slabe pe care le-am făcut, cele foarte bune, uneori, nu au fost apreciate la justa lor valoare. În şcoală am păţit asta: după ce fusesem premiant, luasem toate coroniţele posibile în toţi anii de şcoală generală, când am intrat la liceu, la Sfântul Sava, prima notă luată a fost un patru. Pentru că în ziua respectivă învăţasem pentru toate materiile, mai puţin la botanică. Şi domnul profesor, care era poreclit „Zarzavat”, m-a ascultat şi mi-a trântit un patru. Şi apoi, chiar dacă ştiam de şapte, opt, nouă la celelalte materii, profesorii vedeau patru la botanică… Aha! Şi în loc de opt sau nouă primeam şapte. Îi ajunge, ziceau ei… Am povestit întâmplarea din liceu, pentru că am păţit aşa şi în teatru. La începuturile carierei mele eram anunţat cumva cu surle şi trâmbiţe că ce mare şi tare am să fiu eu. Şi apoi a venit un moment când am fost distribuit într-un spectacol important, în care, din cauza emoţiilor şi din cauza altor factori, care nu ţineau numai de mine – nu am fost singurul vinovat; cele mai importante indicaţii erau „Gelu, tare şi răspicat!” – ei bine, am ratat. Şi chiar dacă vina era împărţită, eu fiind personajul principal, toate s-au spart în capul meu. Nu am avut nişte cronici foarte elogioase, ba din contră. Şi în mare parte aveau dreptate. Dar eu nu puteam să stau şi să explic pe toate străzile de ce eu am jucat în felul în care am jucat. Nu puteam să răspund cronicilor din ziare de ce am greşit. Deşi argumente erau. Dar a trebuit după aceea, ani în şir, să fac roluri destul de multe şi destul de bune, chiar dacă nu neapărat în spectacole foarte importante, pentru ca, în sfârşit, să îmi recapăt un statut. Drumul meu a fost puţin atipic. Mi-am construit poziţia pe care o am astăzi, atât cât e, nici mai mult nici mai puţin, cu multă muncă şi o mare seriozitate. Ba chiar eram contrariat că vreme îndelungată lumea continua să se mire: „Vai, dar tu chiar eşti bun!”. Mi se întâmplă şi azi.

Care e statutul pe care spuneţi că l-aţi dobândit? Pe ce poziţie consideraţi mai exact că vă aflaţi?

Între noi există o ierarhie recunoscută mai tacit sau mai pe faţă de cam toată lumea cu mintea la cap. Ştim cu toţii cam care sunt adevăraţii fruntaşi, în funcţie de CV şi de calitatea realizărilor. Nu suntem egali. Ca în armată –  e la fel de multă nevoie şi de generali şi de soldaţi. Din fericire, sunt destui care se mulţumesc să ajungă şi sergenţi. Şi le e foarte bine aşa. Pe umerii lor generalii obţin victorii. Eu cu statutul de sergent nu m-aş fi putut mulţumi niciodată. Cred că sunt un bun colonel şi fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a merita bastonul de general. Timp ar mai fi.

Parcursul profesional a mers mână în mână cu cel personal?

În viaţa personală am încercat, din instinct probabil, şi sper că am şi reuşit, să rămân un om normal. Fără să etalez veleităţi artistice pe stradă, la restaurant, în cabinete. Am încercat să îmi păstrez cele câteva calităţi pe care le am pentru momentul în care cortina se ridică pe scenă. Doar atunci vreau să fiu actor. În rest vreau să fiu un om normal.

„Dacă tu te gândeşti doar cum să arăţi cât de „cel mai bun” eşti, rolul e ratat”

Publicul îi cunoaşte şi îi îndrăgeşte foarte mult pe actorii histrioni care spun bancuri, sunt populari, adună oameni în jurul lor. Nu e o condiţie sine-qua-non, nu?

Nu. Dar nici nu trebuie judecat acest lucru. Nu e bine sau rău. Nu înseamnă că cei care îşi demonstrează veleităţile actoriceşti şi în viaţă fac un lucru rău. Mai ales dacă pe scenă sunt cel puţin la fel de buni. Actorii sunt de mai multe feluri. Au structuri diferite. Unii sunt geniali de la prima lectură.

Nu e periculos, nu există riscul să intri cu rolul gata mort în premieră?

E discutabil. Unii au reuşit să fie grozavi de la început până la sfârşit. Şi la prima lectură, şi în timpul repetiţiilor, şi când a venit publicul în sală. Dar sunt cazuri rare. Sunt şi actori geniali care la prima lectură dau impresia că sunt analfabeţi. Bâjbâie, se încurcă, transpiră, se jenează, nu ştiu să citească logic din prima. Fac greu cunoştinţă cu textul. Dar îi vezi de la repetiţie la repetiţie cum pun cărămidă peste cărămidă şi, când spectacolul iese la public, sunt de nerecunoscut – în sensul cel mai bun al cuvântului. Şi există şi categoria „sprinţară”, cei cărora totul li se pare uşor, totul e din vârful buzelor şi al degetelor. Cei care au aerul ăla de „ştie băiatu’ meserie, îţi arăt eu aicea cum se face”. Doamne fereşte să le sugerezi, cu bună intenţie, cum s-ar putea rezolva un moment sau altul din rolul lor. Îi simţi cum se aricesc şi te întreabă din priviri cum de-ţi permiţi. Şi ei nu au altă preocupare decât să îţi arate cât de buni sunt ei. Dacă tu te gândeşti doar cum să arăţi cât de „cel mai bun” eşti, rolul e ratat. Pentru că se vede. Şi e jenant şi enervant.

Şi calea de mijloc?

După părerea mea, actorul trebuie să fie modest cu măsură, să nu fie umil. Încrederea în sine are o importanţă pe care nu e bine să o neglijezi. Încrederea în sine îţi dă încredere în personajul pe care îl joci. Dacă tu ai încredere că ceea ce faci este bine, dar cu măsura bunului simţ, lucrul ăsta se transmite. Eu, ca spectator, te văd că eşti acel personaj şi m-ai luat cu tine. Atunci partida este câştigată. Dar dacă eu văd că tu vrei să îmi deomnstrezi cât de mare actor eşti, m-ai pierdut.

Şi eu ştiu că mai există o categorie de actori. Cea din care faceţi parte dumneavoastră.

Dar eu din ce categorie fac parte?

Categoria care joacă la potenţial maxim doar în spectacol. Care la repetiţii nu turează întotdeauna motoarele la temperatură maximă.

E adevărat şi asta nu e neapărat o calitate, dar mi-o asum. Se întâmplă ca pe parcursul repetiţiilor, după ce am găsit personajul, să îmi fie jenă să tot repet aceleaşi lucruri zi de zi. Şi asta nu ar trebui să se întâmple, pentru că asta e condiţia actorului profesionist. Dacă trebuie repetat de o sută de ori acelaşi lucru, actorul profesionist trebuie să poată să o facă fără nicio problemă. Mie asta îmi lipseşte. Eu nu aş fi funcţionat în genul teatrului independent occidental unde se programează cincizeci de reprezentaţii seară de seară cu acelaşi spectacol. Cred că m-aş fi plictisit îngrozitor. Mie îmi place să joc roluri diverse. Chiar dacă inevitabil se întâmplă să repet unele mijloace de la un rol la altul, că doar oameni suntem, poveştile sunt diferite, ambientul e altul, partenerii sunt alţii. Ideea de a juca seară de seară acelaşi lucru mă inhibă. Dar, legat de această „ciudăţenie” a mea, au existat momente în timpul lucrului când unii regizori nu au privit cu prea mare încredere felul meu de a repeta şi mi-au şi spus-o. Dar după premieră, când rezultatul a fost cel pe care şi-l doreau, foarte bun au zis ei, s-au liniştit şi m-au felicitat în gura mare. Scuze că spun asta, dar chiar aşa s-a întâmplat. Am colegi care repetă tot timpul în plin. Eu nu. Dar când trebuie o fac.

„Visul meu e să am regizori care ştiu ce să spună şi ştiu să răspundă la întrebări”

Se pare că sunteţi destul de incomod la repetiţii.

Ba deloc. De fapt eu sunt destul de cuminte la repetiţii. Îmi place foarte mult să ascult regizorii. Visul meu e să am regizori care ştiu ce să spună şi ştiu să răspundă la întrebări. Eu pun multe întrebări la repetiţii pentru că vreau să ştiu ce gândeşte personajul când spune ceva. Cu ce intenţie. Mie, unul, îmi place să ştiu ce vrea regizorul de la personajul meu şi de la mine, de ce m-a distribuit pe mine. Nu vreau să dau senzaţia acum că dau lecţii. Doamne fereşte! Astea sunt lucruri care se învaţă încă din şcoală. Pe urmă, pe parcursul vieţii şi al activităţii nu facem decât să le conştientizăm cu adevărat şi să le aprofundăm.

Ce trebuie să spună un regizor pentru a vă câştiga încrederea?

Au existat regizori pe care i-am ascultat cu sfinţenie, pentru că au avut un discurs de necontrazis. Propunerea prin care ei voiau să transmită acel text către public era foarte convingătoare, drumul lor foarte valabil. Dar se poate întâmpla ca regizorul să spună ceva, tu să fii foarte de acord şi ambii să fim în greşeală. Şi el, şi eu odată cu el. Se poate ca regizorul să greşească şi tu să dai ca prostul din cap, să spui „da, da, da” şi să mergeţi aşa, mână în mână, cu capul înainte, într-o tâmpenie.

Eu vă consider un actor foarte serios. Care credeţi că sunt calităţile unui actor serios?

Îţi înţeleg întrebarea, înţeleg şi de ce mi-o adresezi şi o să îţi dau un răspuns care o să fie surprinzător, în mod paradoxal, pentru că este caraghios de simplu. A fi un actor serios înseamnă, în primul rând, să te prezinţi acolo unde eşti chemat la ora fixată. Să asculţi pe bune ceea ce ţi se spune despre proiectul propus. Să discerni în mod real dacă ţi se potriveşte acel proiect. Să nu te arunci cu capul înainte într-o chestie pe care ştii că nu poţi s-o duci. Şi, odată lucrul început, să fii punctual la repetiţii, să fii pregătit la repetiţie (să „te cunoşti” bine cu textul şi să-l înveţi cât mai repede posibil), să laşi naibii de-o parte problemele personale la uşa intrării în teatru, musai să colaborezi cu regia şi să nu fii o piatră de moară în cârca regizorului, să îţi respecţi partenerii, să le asculţi şi lor punctele de vedere, nu să încerci să ţi le impui numai pe ale tale, să te comporţi firesc cu tot personalul teatrului – pentru că fără ei nu poţi face nimic – să nu intri gâfâind din tramvai direct pe scenă, dă-ţi olecuţă de timp să devii personajul şi tratează întotdeauna cu respect publicul din sală şi nu te menaja, dă tot ce ai de dat. Or mai fi şi alte calităţi necesare pentru statutul de profesionist, dar dacă măcar cele pe care le-am enumerat ar fi respectate, toată lumea ar avea de câştigat.

De ce nu aţi fost niciodată profesor de teatru?

Bună întrebare. Recunosc că am mai fost întrebat în particular. Eu consider că prima mare calitate a unui pedagog trebuie să fie răbdarea. Au ajuns câţiva tineri la mine şi m-au rugat să îi pregătesc pentru intrarea în Institut. Am constatat atunci că am destul de multe de spus, am fost surprins de mine însumi câte taine cunosc şi am încercat să le împărtăşesc. S-a întâmplat ca ori din lipsa mea de abilitate, ori din lipsa lor de receptivitate, lucrurile pe care le spuneam să nu prea ajungă la ei. Şi atunci, pentru că ştiam că asta trebuie să facă un pedagog, mai încercam o dată, şi încă o dată, şi încă o dată. Rezultatul era nesatisfăcător pentru mine. I-am sfătuit pe tinerii respectivi să se apuce de altceva pentru că, dacă vor intra, printr-un noroc chior, în această meserie vor fi nişte nefericiţi toată viaţa, pentru că nu au talent. Pot duce o viaţă onorabilă în orice altă meserie, dar profesia asta, a noastră, e crudă rău de tot cu lipsa de talent. Deci mi-am dat seama că nu am răbdarea şi tactul necesar şi am abandonat gândul de a urma acest drum. Am tot respectul pentru realii pedagogi.

„Eu nu sunt genul de actor care scapă creionul pe jos când vorbeşte un coleg în scenă”

În prezentul teatrului românesc câtă încredere aveţi?

Am, pentru că altfel m-aş fi lăsat de meserie. De multe ori ne ducem la pomul lăudat şi, deşi rezultatul nu e pe măsura aşteptărilor, nu ştiu de ce, laudele curg şi simţi o conspiraţie între lăudători; adică ei laudă, dar îşi fac aşa cu ochiul, în sensul că zicem de bine, pentru că e vorba despre un anume cineva. Dar ne menţinem aşa într-o atmosferă „de bine”, de indulgenţă. Nu zic să aruncăm cu roşii, dar nici să lăudăm cu deşănţare ce nu merită. Cum, ne-cum, cu bune şi rele, cu sublim şi derizoriu, tagma asta a noastră este minunată. Nu vă bateţi joc de ea! O iubesc din tot sufletul şi mă doare când, uneori, e tratată ca a cincea roată la căruţă. Nu merită asta.

Vreau să vorbim despre generozitatea de pe scenă. Pentru că am văzut la dumneavoastră şi am şi scris despre asta, o calitate pe care o preţuiesc foarte mult şi pe care o găsesc prea rar – ascultarea. Sunteţi unul dintre actorii care atunci când ascultă e foarte interesant de privit, fără să facă nimic special aparent, fără să vrea să atragă atenţia. Felul în care ascultaţi e foarte autentic.

Îţi mulţumesc că spui lucrul ăsta şi îl faci cunoscut pentru că eu atunci când sunt pe scenă chiar mă uit şi îl ascult cu atenţie pe cel din faţa mea. Încerc ca reacţiile mele să nu deranjeze momentul celui care este în prim-plan. De mic am avut grijă să nu deranjez ce face altul.

Tot de seriozitate şi respect ţine.

Probabil. Eu nu sunt genul de actor care scapă creionul pe jos când vorbeşte un coleg în scenă. Doar dacă îmi cere regizorul ca să sublinieze nu-ştiu-ce. Dar mie nu mi se pare nimic ieşit din comun ce fac eu. Mi se pare firesc. Cinstea de a asculta şi de a fi în realaţie curată şi cinstită cu partenerii e un dat al profesiei, nu mi se pare ceva greu de realizat. Îmi aduc aminte ce am citit într-un interviu cu Mastroiani. A fost întrebat ce a învăţat-o pe Chiara, fata lui care este tot actriţă. Ce i-a împărtăşit din experienţa lui. Şi el a răspuns foarte simplu. Nu a dat nicio lecţie de teatru. „Am sfătuit-o ca atunci când spune ceva să se gândească la ceea ce are de spus. Dacă ştie de ce spune ce are de spus, nu are cum să fie prost”. Mi s-a părut de o simplitate şi un adevăr dezarmant. A spus atât de simplu un adevăr esenţial pentru meseria asta.

E paradoxal. Simplitatea către care se tinde…

Nu se ajunge uşor la ea.

Exact. Firescul artistic e mai greu de dobândit.

Firescul ăsta e de mai multe feluri. Şi, din păcate, uneori se mai fac confuzii. Se confundă în mod voit sau involuntar felul de a vorbi pe stradă cu felul de a vorbi pe scenă. Publicul nu agreează întotdeauna aducerea firescului stradal pe scenă. În teatru chiar şi o vorbire voit vulgară a personajului trebuie să aibă o nobleţe teatrală. Talentul îl ai sau nu îl ai. Tehnica o înveţi. Îţi adaugi la talent tehnici de joc. Dar talentul e sau nu. Vorba aia – „ăsta e un actor înnăscut, nu făcut”. Sunt oameni născuţi să îţi placă, să fie interesanţi, să îţi atragă atenţia, să nu te poţi uita decât la ei, au o aură cumva, atunci când intră în scenă nu fac niciun efort deosebit şi îi vezi doar pe ei. Asta nu e de explicat.

Tehnica poate să suplinească o strălucire mai puţin strălucitoare?

Doar într-o anumită măsură. Sublim nu poţi fi numai din tehnică. Poţi să fii respectabil. Există actori pe care îi respecţi şi actori pe care îi iubeşti. E foarte important. Unii fac rolul corect, foarte bine. Dar sunt unii care nu respectă nicio regulă şi pur şi simplu îi iubeşti – indiferent dacă joacă personaj pozitiv sau negativ.

„Nu sunt un răsfăţat”

Aţi spus cuvântul „iubire”. Sunteţi iubit de public, simţiţi că sunteţi iubit, primiţi un soi de feedback în sensul acesta?

Nu sunt un răsfăţat. Câteodată… „în nemernicia mea”…

…aţi „muşcat mâna care v-a hrănit”?

…Nu… aveam momente de „pierdere de cunoştinţă” când mi-aş fi dorit să umble elicoptere pe cerul patriei cu panouri de 100/100 cu poza mea pe care să scrie „Gelu Niţu – cel mai extraordinar actor din estul şi sud-estul Europei”. Au fost momente din astea de nebunie. Şi cred că mulţi dintre noi au orgoliul acesta stupid. Dar destul de des am avut plăcerea să mă oprească oameni şi să primesc semne de simpatie. S-a întâmplat să fiu recunoscut când nu mă aşteptam sau, invers, când mă aşteptam la asta să nu mă ştie nici dracu’.

Vorbeaţi mai devreme despre „actorul înnăscut”. Cum a fost naşterea dumneavostră pe scenă?

Aveam 16 ani, aşteptam să intru în scenă şi eram convins că în momentul în care voi păşi în lumină voi cădea pe jos fără suflere. Vor veni 84 de salvări cu tuburi de oxigen, care nu se ştie dacă vor mai putea să mă salveze. Dar am intrat în scenă şi n-am auzit nicio sirenă de salvare. Din contră, m-am simţit deodată Mozart, pentru că asta jucam „Mozart şi Salieri” de Puşkin, am început să spun textul cu o uşurinţă care nu înţelegeam de unde vine, să râd atunci când trebuia să râd cu o mare naturaleţe, fără niciun efort, să spun textul fără nicio bâlbâială, să fiu conştient de tot ce se întâmplă în jurul meu, să am relaţie perfectă cu partenerul meu şi aşa, plutind, dar cu control, să ajung până la finalul spectacolului când din sală, în loc de roşii, pietre şi castraveţi, cum mă aşteptam, au venit flori, apluaze şi strigăte de „Bravo!”. Eu m-am dus cu inconştienţă pe drumul ăsta, l-am ales, nu ştiam cum va fi mai departe, dar uşor-uşor m-am îndrăgostit de această meserie şi mi-am dat seama că nu găsesc alt domeniu în care să mă desfăşor mai bine. Ar mai fi fost unul, dacă stau să scormonesc.

Care?

Vezi că am nişte cucuie pe cap? Le vezi, da?

Credeam că aşa e modelul.

Ei, cucuiele sunt de la pumnii pe care mi-i trag singur în cap de câteva ori pe lună, când mă mai aşez şi eu la pian şi îmi dau seama că nu am studiat suficient. Probabil aveam talent să fiu un bun pianist de jazz, dar cu lucrul la instrument nu e de glumă. Ori stai ore în şir şi exersezi gamele şi arpegiile alea, ori la revedere. Se spune că în meseria de actor poţi lua o pauză de câteva luni, câţiva ani şi o poţi relua fără probleme, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic, dar cu instrumentul nu e de glumit. Există o vorbă: „Muzica, dacă o laşi, te lasă şi ea pe tine”.

Deci e mai comod să lucrezi cu tine însuţi ca instrument decât cu un instrument fizic?

Da, deşi în mod cert nu e deloc comod, prin comparaţie cu lucrul cu un instrument, e mai accesibil.

Probabil această pasiune pentru muzică este „vinovată” pentru o altă calitate scenică a dumneavoastră – ritmul. Am observat şi chestia asta.

Tiiiiii… ce ochi ai! Ce mă bucur că spui lucrul ăsta. Pentru că, da, îmi recunosc această „vină”: stau bine cu ritmul. Talentul muzical nefructificat pe deplin, din păcate, m-a ajutat să transfer această calitate în teatru. Da, sunt foarte conştient de ritmuri. Sunt atent la ele. Lucrez în sensul ăsta. Am grijă să nu fie monoton ceea ce fac. Ştim foarte bine cu toţii că ritm nu înseamnă neapărat galop. Ci alternanţă de viteze, intensitate, tăceri, pauze, accente şi aşa mai departe.

„Eu sunt un chinuit şi nu sunt mulţumit cu ceea ce am făcut”

Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să pun şi întrebarea aia penibilă despre regrete. Aveţi regrete în profesie? Nu care sunt ele. E prea personal. Dar cum vă împăcaţi cu ele dacă le aveţi?

Ohoho! Aş schimba enorm de multe dacă aş putea. Nu pot afirma – din păcate sau din fericire – că sunt mulţumit. Eu sunt un chinuit şi nu sunt mulţumit cu ceea ce am făcut. Cred că puteam să fac mai multe. Cum şi în ce fel nu am să mai povestesc.

Dar e o dimensiune foarte umană. Şi din punctul meu de vedere e o atitudine benefică. Automulţumirea nu e o virtute. Eu traduc această nemulţumire în şansa de a merge mai departe, de a progresa şi de a merge înainte. Mulţumirea de sine înseamnă stagnare, moarte şi zero barat. Aşa că eu încurajez cât pot de sincer nemulţumirea, chiar dacă e un chin.

Eu îţi mulţumesc pentru portiţa asta pe care o deschizi. Dar, dacă discuţia noastră ar fi avut loc acum treizeci de ani, poate că eram mai optimist. Acum sunt destul de lucid şi realist. Îmi dau seama că prea mult nu mai e, atât cât să însemn ceva important. Vine o vârstă, vine o vamă… nu îmi mai pot permite să visez la rolurile la care visam acum douăzeci-treizeci de ani. Din fericire, cel mai recent rol al meu din „Vârstele lunii” e un rol pe care orice actor din generaţia mea şi-ar dori să îl joace şi sunt norocos să îl joc. Uite, că spuneam că sunt un chinuit. Dar deocamdată, datorită rolurilor pe care le joc în perioada asta, pentru că toate îmi plac, mă simt foarte bine. Au existat şi perioade când nu îmi plăceau toate rolurile pe care le jucam şi mi-e teamă că asta se şi vedea cu ochiul liber…

„Dacă 100% dintre spectacolele pe care le-am vedea ar fi excepţionale nu am mai şti ce e acela un spectacol excepţional”

De prezentul nostru teatral sunteţi mulţumit?

Fenomenul teatral este foarte aparte. Ca orice fenomen artistic, ţine de subiectivitate şi personalitate. Citeam de curând în revista voastră ce spunea domnul Miklós Bács despre un procent dezarmant de 80% de spectacole proaste în defavoarea a doar 20% de spectacole bune (după părerea dumnealui). Consider că atâta vreme cât 20% dintre spectacole sunt valoroase şi de luat în seamă e bine. E o sită justă şi e normal să existe. Dacă 100% dintre spectacolele pe care le-am vedea ar fi excepţionale nu am mai şti ce e acela un spectacol excepţional.

Cine e Gelu Niţu pe care aţi vrea să îl cunoască publicul? Asta pentru că am început cu „Ce mai faci?” aş vrea să terminăm cu  „Cine eşti?”

Nu am un răspuns la această întrebare. Dar pornind de la provocarea ta, aş vrea să spun altceva – recunosc că nu fac parte dintre cei care spun că nu îi interesează ce spune lumea despre ei. Recunosc că mă interesează ce spune lumea despre mine. Şi s-a întâmplat ca atunci când am aflat lucruri neplăcute care se spun despre mine să mă doară, dar, paradoxal, să mă ajute. Mi-am reparat într-o anumită măsură unele defecte. Dar şi când am auzit vorbe de bine… ce să mai zic? Cui nu-i place…

Şi eu care tocmai ce voiam să vă spun ceva de bine. Dar dacă ziceţi că v-au spus alţii înaintea mea… nu mai are rost. Aşa că eu vă mulţumesc!

Am înţeles, vrei să scapi de mine. Te ştiu fată deşteaptă, aşa că găseşte şi tu o încheiere frumoasă pentru discuţia asta.

Poate că ce mai condensată şi fidelă imagine care surprinde personalitatea artistică a acestui atipic şi întortocheat actor este finalul simplu pe care el însuşi l-a ales articolului „Vjjjt”, pe care l-a scris cu ocazia împlinirii a treizeci de ani de când a devenit actor.

„Ce frumos e muntele ăla din zare acoperit de zăpadă albă scânteindă-nsoare!

De-aş ajunge acolo până nu se întunecă de tot…”

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.