Generaţia de aur. Generaţia de platină. Generaţia de diamant. Între pietre şi metale preţioase sunt disputate şi împărţite titulaturile perioadelor de glorie a teatrului românesc. Generaţia 2012 a UNATC, a cărei gală de absolvire tocmai s-a terminat, e de cocă. Am rămas în pană de rubine, safire, topaze şi smaralde; e criză. Dar cred că acest aluat despre care vreau să vorbesc e cu mult mai valoros şi mai talentat decât strălucirea colorată a unor bucăţi de piatră până la urmă. În fond, proba timpului e cea care atribuie valoare unui întreg eşantion artistic ieşit laolaltă din şcoală. O cocă promite multe. În mâinile potrivite, după o preparare atentă, cu răbdare şi cu ingrediente de calitate se poate transforma în tortul festiv care va celebra peste 10, peste 15, peste 20 de ani, o generaţie care şi-a ţinut promisiunea.
Ca în orice reţetă, aluatul din 2012 are ingrediente de bază, mirodenii, condimente, ingrediente care leagă, altele care dau consistenţă, altele care dau gust. Important e că există toate acestea. De la regizori inventivi, plini de fantezie şi idei neconvenţionale, la cei subtili, cu rafinament şi tehnică de lucru cu actorii, care se insinuează în spectacol, la scenografi atenţi la detalii, cuminţi şi corecţi, sau la cei care fac ca soluţiile simple să fie şi cele mai spectaculoase şi până la actori. Fie că promit să devină crema de ciocolată, marţipanul, blatul sau frişca de pe tort. Cert e că se completează şi ştiu să se susţină unul pe celălalt. Talent există, tehnica are timp să se perfecţioneze, seriozitatea există şi ea, entuziasmul ţine loc de experienţă. Fără să iasă cu totul din tipare ca o generaţie de forţă, protagoniştii Galei Absolvenţilor din 2012 se remarcă prin tenacitate şi perseverenţă. Par foarte hotărâţi. Ştiu că greul abia de acum începe şi nu dau deloc impresia că se consideră de pe acum artişti. Diploma nu ţine loc de meşteşug. Şi ei sunt conştienţi de asta.
Lăsând gluma la o parte, coca e maleabilă, iar această putere de transformare şi adaptare pe care am remarcat-o în cele 10 zile ale Galei Absolvenţilor e similară cu lecţia Ninei Zarecinaia din „Pescăruşul” – puterea de a îndura. Bucuria acestor zile de teatru studenţesc a însemnat pentru mine confirmarea că atâta timp cât există drag de profesie şi respect real, dincolo de orgolii şi manifestări narcisiste se poate face teatru de calitate. An de an, lecţia modestiei şi a prieteniei mi se reconfirmă cu fiecare Gală a Absolvenţilor.
Acest eveniment nu e doar un casting de spectacole şi personalităţi artistice în formare. Ar fi minunat ca finalitatea lui imediată să constea în preluarea unor spectacole în teatre, în angajarea unor actori sau lansarea unor regizori. Constat însă că dincolo de acest aspect concret sunt mai de preţ lacrimile din ochii câştigătorilor, îmbrăţişările dintre colegi şi emoţia similară cu cea a unei reuniuni de familie. Dacă au fost sau nu văzuţi de directori de teatru sau regizori importanţi, asta nu ştiu. Că s-au bucurat de fiecare momente pe scenă, de fiecare pereche de palme care îi aplauda, de poza de grup alături de profesorii lor şi de garoafa de la revedere, sunt absolut convinsă.
Am clasamente personale, am favoriţi, am speranţe, la fel cum am şi dubii şi mirări în ceea ce îi priveşte pe colegii mei de generaţie. Trebuia să o spun de la început: din ingredientele aluatului cu dată de fabricaţie 2012 fac şi eu parte. Încă nu m-am decis dacă sunt nucă măcinată sau gălbenuş de ou.
Print