În perioada 6-16 iunie, la Praga va avea loc cea mai mare expoziție de arhitectură teatrală și scenografică din lume. Cu acest prilej, Institutul Cultural Român va reprezenta România, la cel mai important eveniment cultural al anului 2019 desfăşurat în ţara de reşedință: „Cvadrienala de Scenografie și Spațiu Performativ de la Praga 2019”, curatorul standurilor României fiind cunoscutul critic de teatru și scriitor, George Banu. Ediţia din acest an a Cvadrienalei găzduiește reprezentanți a peste 70 de țări. Pe parcursul a zece zile se vor organiza 64 de expoziții naționale și peste 500 de evenimente în peste 100 de locuri din centrul orașului Praga, care vor atrage aproximativ 50.000 de vizitatori.
Cele două standuri ale României de la această ediție a Cvadrienalei prezintă fragmente din opera unui mare scenograf român, Dragoș Buhagiar, și proiectele celor trei secții de scenografie de la universitățile din țară – UNARTE, UNATC (ambele din București) și Universitatea de Artă Târgu-Mureș –, reunite în jurul unui motiv comun, „Ruinele teatrului, ruinele orașului“, propus de curatorul standurilor, George Banu. Vă propunem un dialog cu renumitul teatrolog, despre evenimentul care va avea loc la Praga și în cadrul căruia România joacă un rol important.
Trăim într-o lume care privește obsesiv, cu îngrijorare, spre viitor. Prezența României la Cvadrienala de Scenografie de la Praga este orientată anul acesta spre trecut. Urmele prezenței, prezența urmei, o invitație la reflecție. De ce este ea necesară acum și pentru artiști, și pentru public?
Cvadrienala de la Praga e născută în efervescența anilor ’68, a speranțelor legate tocmai de „Primăvara de la Praga”, dar și de tristețea care i-a urmat datorată înăbușirii ei de către tancurile sovietice și aliații pactului de la Varșovia (doar Ceaușescu nu li s-a asociat și aceasta i-a motivat extraordinara popularitate în țară și în Europa). Ea sărbătorește anul acesta cincizeci de ani de existență, dar istoria s-a accelerat și, o știm, în secolul XX, un an făcea cât doi pe vremurile ce i-au precedat. De aceea, evenimentele de atunci par atât de îndepărtate și sunt, în parte, uitate! Patruzeci la sută din tinerii cehi, a revelat-o un sondaj recent, nu știu ce s-a petrecut atunci în ’68… imolarea lui Jan Pallach, arestările și lacrimile care marcau sfârșitul unei speranțe de reînnoire, noaptea care cădea din nou peste o generație! Eu am purtat doliul acestei Primăveri care n-a înflorit. De aceea, înainte de orice, mi s-a părut legitim ca prezența la Cvadrienală a României să o pun sub semnul memoriei. La Praga, după cincizeci de ani „memoria” merita să fie onorată. În ciuda „prezenteismului” actual… sau tocmai de aceea. A-ți aminti e un act responsabil și necesar.
„O lume dislocată, unde visurile se pot naște și călătoriile se pot angaja”, astfel descrieți urmele pe care, în calitatea de curator al standului României, le-ați ales. Ce călătorii, ce incursiuni vizează expoziția care ne reprezintă acum la Praga?
Teatrul se situează între artă și viață. Sub însemnul lor se înscrie. Și de aceea „clipa trăită” e atât de importantă într-o sală sau pe o scenă, ea e totodată și o „clipă artistică”. Ele rămân în memoria celor care le-au resimțit, dar în același timp pot reînvia grație unor fragmente disparate, ale „ruinelor” ce resuscită succese defuncte. Aceste urme disparate le evocă „legendar”. La Praga, încercăm să reconstituim fragmentar ecourile persistente ale unor împliniri de excepție realizate de acest mare scenograf care e Dragoș Buhagiar. Și astfel se asociază o operă de artist scenic cu o meditație despre destinul teatrului! Împreună.
În ce fel conservă ea un univers și în ce fel îl provoacă pe privitor, care nu poate decât să-și pună la lucru imaginația pornind de la o creație expusă?
Invitația constă în a confrunta privitorul cu un univers eterogen, căci aici memoria se organizează după principiul liberelor asocieri proprii „visului”, și astfel fragmente reunite ale unor spectacole dispărute propun o experiență poetică, invită la o călătorie imaginară, pornind de la ce a existat.
Cum a început totul? Cât de complicată a fost organizarea unui eveniment de o asemenea amploare?
La originea acestei inițiative se află Ionuț Petre Munteanu care conduce ICR – Praga. Ne-am cunoscut cu ocazia unor alte colaborări și, pe baza acestei încrederi reciproce, am dorit să angajăm împreuna proiectul care se deschide la Cvadrienala. Apoi Liliana Țuroiu, președinta ICR-ului, într-un mod excepțional a imaginat soluții, atât de organizare, cât și de finanțare, pentru a putea asigura realizarea exemplară a standului României. Îi mulțumim, Dragoș, eu, Ionuț. Fără această susținere totală, „ruinele” noastre ar fi eșuat într-o… „ruină”. Pe de altă parte, suntem încântați, Dragoș Buhagiar și cu mine însumi, să anunțăm prezentarea expoziției în cadrul efervescent și deschis asupra lumii care e Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu condus de Constantin Chiriac, unde vernisajul va avea loc pe 18 iunie, după cel de la Praga prevăzut pe 5 iunie.
Scenograful Dragoș Buhagiar, creator de renume, a cărui operă este pusă aici în prim-plan, este reprezentat de obiecte ce sunt, de-acum, istorie. Ce vor vedea, de fapt, cei care vor vizita standul României?
O barcă din Shakespeare și un ochi dintr-un spectacol de avangardă! E ca și cum într-un muzeu s-ar amesteca exponatele din epoci diferite, dar, dincolo de diferențele ce le separă, pecetea timpului le reunește. Ele vin de cândva din urmă… ele atunci au trăit! Și atunci au fost concepute de un artist a cărui operă nu poate fi revăzută decât din „bucăți.

Ca o „plută a Meduzei”, astfel își vede Dragoș Buhagiar obiectele create pentru scenă, obiecte care își „țipă” poveștile, cum spune el însuși? Cum ați descrie lumea pe care o deschide instalația acestui important scenograf expusă acum?
„Instalația” pe care o expunem e de o originalitate extremă, căci scenograful nu-și prezintă răspunsul adus unei opere singure, nici unui loc bine precizat, ci evocă episoadele unui drum fără nici cea mai mică tentație exhaustivă sau programatic explicită! Publicul poate astfel percepe „nucleele” subiective, alese de artistul însuși care, cu mâinile goale, ca orice om de teatru, își evocă un univers și desenează „stațiile” unui parcurs. E ceea ce face aici Dragoș Buhagiar! Nostalgic și consolat. În nenumăratele lui forme, în nenumăratele lui fațete, trecutul stimulează oricând și orice generație. Studenții de la scenografie care au propus acum proiecte privesc cu un ochi spre trecut și cu celălalt spre viitor. Cum vi se pare, în general, privirea lor?
Organizatorii Cvadrienalei au solicitat, în mod insistent, ca fiecare salon să expună și proiectele școlilor de scenografie din țara respectivă. Exigență justă pe care am preferat să o modulez. Am considerat ca fiind mult mai interesant să stabilesc o relație duală între scenograful principal și viitorii scenografi, pornind de la „curajul” memoriei: sau al operei „individuale”, sau al orașului, „teritoriu colectiv”. De aceea, studenților le-am propus o temă „alternativă”: „ruinele orașului”. Și astfel, erau solicitați să se confrunte cu spații neteatrale, marcate de un trecut mai mult sau mai puțin recent. Astfel li se propunea să lucreze nu doar spațiul „scenic” pentru un spectacol, ci și „timpul” unui loc.

Casa Radio sau Mănăstirea Chiajna sunt câteva embleme ale Bucureștiului, reimaginate de ei, „ruinele orașului”, privite acum de artiști în devenire, care se pregătesc pentru teatrul viitorului. Apropo, cum vă imaginați dvs. personal, ca fin cunoscător, teatrul viitorului?
Ideea consta în a acorda o totală libertate de alegere, căci, doar grație ei se putea revela ceea ce studenții descopereau explorând orașul. Ei au fost invitați să identifice locuri „vechi” ce îi interesau fără nicio predeterminare prealabilă: „ruinele” le aparțin! Fiecare, autonom și nesupus unei constrângeri preliminare, avea dreptul de a opta, singur sau în grup. „Teatrul viitorului” – să-i lăsăm pe artiștii viitorului să-l construiască în timp. Soluțiile se vor modifica, însă nu El… și de aici provine plăcerea, din alianța între ce moare și ce persistă.
Și încă un mic exercițiu personal. Ce ați pierdut, ce ați câștigat de-a lungul acestei cariere în care ați imortalizat și ați comentat, în numeroasele volume și nu numai, „urmele teatrului?
Că, de fapt, am trăit două vieți care s-au altoit una pe alta, una „prima”, personală și o alta „secundă”, teatrală. De aceea, sunt „hibrid” ca mașinile Toyota ce funcționează cu benzină și electricitate.
Imagini din spectacolele lui Dragoș Buhagiar