Pe 21 octombrie, în seara de gală cu care s-a încheiat Fest(in) pe Bulevard, a avut loc lansarea numărului „Biblioteci” al revistei Secolul 21. Capitolul „Între Livada cehoviană și legenda bibliotecii”, imaginat și coordonat de criticul și istoricul de teatru George Banu, a constituit principala temă a evenimentului, la care au fost invitați Alina Ledeanu, director al revistei și președinte al FCS 21, regizorul Tompa Gabor, scenografa Carmencita Brojboiu și fotografa Mihaela Marin. Ocazie cu care s-a deschis și expoziția cu fotografii din „Livada de vișini”, spectacolul regizat de Tompa Gabor, prezentat la o ediție anterioară a Fest(in)ului. Despre criză, schimbare și dispariție, despre soarta bibliotecii azi, într-un dialog cu reputatul George Banu.
Livada… ca o bibliotecă. Iată ideea principală a proiectului. Care sunt amenințările ce planează, în vremea noastră, asupra bibliotecii?
Spectacolul regizat de Tompa Gabor a pornit de la două referințe: biblioteca sublimă conservată de mai multe secole la Praga, la Strahov, și imaginea unei biblioteci devastate de război, cu câțiva cititori care, în ciuda dezastrului, consultă volume plasate pe rafturile neafectate de catastrofă. Azi mitologia bibliotecii dispare, chiar dacă biblioteca persistă ca… realitate. Revista Secolul XXI consacră un număr splendid bibilotecii ca figură emblematică a culturii și evocă spectacolul de la Maribor. Pe de altă parte, cum să nu citez micul eseu al lui Walter Benjamin consacrat bibliotecii sau textul recent al lui Jean Berthier, pe care îl propun pentru o traducere în română, unde naratorul primește moștenire „1144 de cărți” de la o mamă fantomă care se manifestă prin acest ultim gest? Google e biblioteca planetară accesibilă a timpurilor moderne! Biblioteca virtuală, democratic difuzată, dar lipsită de frumusețea „cărților”, asemenea celei a „cireșilor” din Livada cehoviană. În raport cu biblioteca, Google reprezintă echivalentul soluției propuse de Lopahin: explozia bibliotecii și atomizarea culturii.
Parisul, loc pe care l-ați ales acum câteva decenii, este și orașul cărții, acum el însuși țintă a amenințărilor. Privită de acolo, cum se vede biblioteca azi?
Aici bibliotecile sunt încă intens frecventate, mai ales de specialiști. O schimbare radicală a intervenit însă: atunci când am sosit la Paris erau mulți cei care, în metrou, țineau o carte în mână sau pe genunchi – aceasta făcea chiar parte din imaginea orașului! – dar azi ei au devenit rari, excepții atipice printre pasagerii care consultă neobosiți ecranele telefoanelor. Cartea nu mai e un aliat cotidian.
Livada de vișini a lui Cehov, pe care o cunoașteți atât de bine, apărea în 1904, în zorii unui secol barbar. Care sunt, pe scurt, ecourile ei un secol mai târziu?
Nu aș spune „secol barbar”, ci „secol violent”, marcat de conflicte generalizate și de mutații accelerate. Acum Livada… o citesc ca pe o parabolă. Parabola unei stingeri, a unei dispariții. Când mă gândeam la titlul ce nu-l găseam pentru eseul consacrat piesei, mi-a apărut ca o revelație, undeva în fața catedralei Notre-Dame, ipoteza că „livada” pentru mine e „teatrul”, „teatrul nostru”, al meu, al prietenilor… Apoi mi-am zis că „biblioteca” e … livada, iar, mai târziu, studenții cărora le-am pus întrebarea au formulat alte răpsunsuri, vorbind unii despre minele de cărbuni în care au lucrat tații lor, alții despre tapiseriile țesute de bunici sau despre băcăniile familiare și încă multe alte exemple. Azi „poșta” dispare… Cine-i va urma la ghilotina timpurilor moderne? Experiența dispariției pentru noi, cei din generația mea, se multiplică și se constitue în metastază ce amenință nemilos valorile pe care le-am apărat și cultivat. Cade cortina peste și o altă pagină se deschide…
Livada… lui Tompa Gabor este un avertisment, pornind de la o revizitare. Ce valori pune ea în lumină?
Tocmai valorile care, dincolo de „livada”, sunt amenințate și le percepem nostalgic dispariția probabilă. De astă dată, „livada” e „biblioteca noastră”, așa cum acum câțiva ani îmi spuneam că „livada” e „teatrul nostru”. Dar totodată Gabor Tompa a pus subtil în scenă momentul important simbolic al Dicționarului enciclopedic, unde livada e citată și, Gaev, la sfârșit rupe foaia pentru a o păstra în buzunar ca un fetiș al grădinii sacrificate. Pe de altă parte, spectacolul intentează procesul de integrare abuzivă a „exilaților” care, ca Iașa, își uită originile pentru a se înscrie în universul secund, universul unei culturi de împrumut. Aici, mama pe care Iașa refuză să o vadă se constituie în prezență constantă, cu o icoană în brațe, figură a Rusiei sacrificate de servitorul care urla, în momentul plecării, „Vive la France”… Și o ultimă valoare, aceea a jocului și a iluziilor pe care le expune Charlotta, figură emblematică a unui circ și el azi pe cale de dispariție. Dar la care, ca Fellini odinioară, deseori ne gândim!
În vremea noastră, a păstra a fost înlocuit de a inova, în viață și mai ales în artă. Și totuși, Tompa Gabor, ca și alți creatori, se întoarce la arhivă. Cărțile dvs. revizitează neîncetat tot felul de arhive. Salvarea vine cumva și din arhivă? Viitorul este el cumva scris acolo?
Referindu-mă la greci, aș spune că ceea ce mă atrage e mai degrabă „memoria”, legată de o persoană, de o experiență și un loc, și nu „arhiva” care implică o preocupare obstinată de conservare integrală și poate fi asociată unei rezerve „anonime” ce reclamă explorarea sistematică. Iubesc memoria, de arhivă mă simt străin.
Dar, după atâția ani de văzut Livada de vișini, după atâtea montări, ce rămâne?
…răspunsuri diverse la marea întrebare: Cum să supraviețuim fără ceea ce am iubit? Pentru coperta ediției franceze a cărții mele am ales din spectacolul lui Stéphane Braunschweig imaginea adolescentei Ania care poartă pe umeri o creangă de cireș înflorit ca o aripă de înger, iar pentru cea italiană am utilizat viziunea panoramică a livezii integral reconstituite de Peter Stein: iată frumusețea care dispare. Și din Livada… lui Felix Alexa, capitularea Maiei Morgenstern, statuie definitiv abătută, m-a însoțit îndelung. Livezile teatrului mă însoțesc ca Iisușii apartamentului.
Acum ceva ani ați reflectat într-o triogie despre uitare și odihnă. Cum este posibilă uitarea acum în biblioteca dvs. personală? Dar odihna?
Acum câțiva ani, cum spuneți, m-am gâdit la „uitare” și la „odihnă” ca posibile terapii existențiale, acum însă încerc să le rezist, căci, în acest ultim ciclu de viață, ele implică o retragere nu deliberată, ca odinioară, ci biografic determinată. Nu o alegere de viață, ci un destin impus de vârstă… Seneca spunea că, ajuns la capăt, nu trebuie să renunți la tot, ci să-ți modifici pasiunile, să le deplasezi spre alți centri de interes. De aceea m-am refugiat în „biografia urbană” a Parisului personal sau în conviețuirea privată cu marionete și statui din strada Rivoli 16.
Print