George Banu: „Erorile m-au salvat întotdeauna”

george banuGeorge Banu a plecat din România la sfârșitul anului 1973, după ce, nu cu mult timp în urmă, pe plaja de la 2 Mai, citise celebrele teze din iulie care-l înfioraseră și-l făcuseră să-și dorească să lase totul în urmă. A ajuns la Paris cu 20 de dolari în buzunar și cu o valiză plină de conserve, iar până să devină unul dintre cei mai reputați profesori de la Sorbona, o vreme a făcut anchete în metroul din Paris. După o copilărie petrecută la Buzău, a ales teatrul și a intrat la Institutul de Teatru din București ale cărui cursuri de actorie le-a urmat într-o clasă în care a fost coleg cu Andrei Șerban, până când celebrul regizor și profesor Radu Penciulescu i-a schimbat destinul îndrumându-l să renunțe la actorie și să se îndrepte spre critica de teatru, așa cum, pe Andrei Șerban l-a îndrumat spre regie. Atunci începea un drum care pe George Banu avea să-l transforme în cel mai reputat critic de teatru al ultimei jumătăți de secol, omul are a străbătut lumea și a văzut spectacole pe toate meridianele, devenind el însuși cea mai vastă „bibliotecă” de teatru a lumii. Este deținătorul Marelui Premiu al Francofoniei oferit de Academia Franceză și a primit de trei ori premiul pentru cea mai bună carte de teatru în Franța. De curând a lansat în România două volume autobiografice speciale, cu titlul „Parisul personal”, publicate la Editura Nemira, în care povestește despre locurile și obiectele care-i populează viața la Paris. Și toate astea au început într-o zi în care, în casa părinților lui de pe strada Democrației din Buzău, a ales teatrul… (Interviul a fost publicat în ziarul Adevărul, la rubrica „Viața mea”, sub titlul „N-am fost niciodată solicitat să fiu turnător”)

Ați lansat de curând volumul „Parisul personal. Casa cu daruri”, în care spuneți povestea diverselor obiecte care vă umplu acum viața și apartamentul de la Paris. Dar care e cel mai drag cadou care v-a bucurat o zi din copilăria dvs petrecută la Buzău?

Când eram copil fratele unui prieten de-al lui tata mi-a trimis o carte de la București cu studii de anatomie, de sculptură și cu o dedicație pe care și-acum mi-o aduc aminte: „Sper că această carte te va mulțumi…”. Probabil că eram pe-atunci un puști nemulțumit.

Erați un copil greu de mulțumit?

Eram un copil destul de agitat, dar cred că în sensul bun, nu eram răsfățat, părinții mei au fost duri cu mine. Eram vital, mă bucuram de lucruri, citeam, aveam prieteni. A fost o copilărie liberă, dar sub presiunea sancțiunilor familiale. Am avut o educație strictă, născută din teama că n-o să reușesc, pentru că eram copil burghez. Ca să speri că reușești aveai nevoie să fii foarte bun, atunci când proveneai dintr-o familie burgheză. Tatăl meu era doctor, iar mama avusese o proprietate importantă, era considerată fostă moșierită. De-asta părinții mei au insistat să fiu competitiv. În schimb, am avut o relație specială cu anumiți profesori, care au însemnat valori morale și asta cred că e foarte important. Unul dintre ei a fost profesorul meu de rusă, un disident, care ne-a învățat cum să fim demni și care ne-a învățat lucruri extrem de violente la epoca aceea într-o școală. De exemplu, el ne-a spus să nu confundăm limba pe care o vorbesc soldații ruși din garnizoană cu limba scriitorilor ruși. Și asta e o frază care m-a însoțit ani de zile. Și acum în Franța îmi dau seama că nu trebuie confundată limba mitocanilor francezi cu limba scriitorilor francezi, care e atât de muzicală. Acest profesor ne-a învățat să citim Pușkin. Și Gogol. Aveam 13 ani. Iar mama nu înțelegea de ce eu, la 13 ani, mă ocupam doar de lecțiile de rusă.

Câți ani ați rămas în Buzău?

Până la sfârșitul liceului.

Și totuși, mi-ați povestit că acum, când v-ați întors în Buzău, nu l-ați mai simțit aproape…

Nu m-am regăsit eu acolo pentru că orașul s-a schimbat și străzile mele desfundate și cu garduri rupte au dispărut, sunt acum betonate. Atmosfera aia de delăsare balcanică a Buzăului a dispărut. Pe strada mea, strada Democrației, s-au făcut vile noi și, într-un fel, pentru mine Buzăul e ca o veche imagine mișcată. Mai bine mă gândesc la Buzău decât să mă duc la Buzău.

Unul dintre ei a fost profesorul meu de rusă, un disident, care ne-a învățat cum să fim demni și care ne-a învățat lucruri extrem de violente la epoca aceea într-o școală. De exemplu, el ne-a spus să nu confundăm limba pe care o vorbesc soldații ruși din garnizoană cu limba scriitorilor ruși. Și asta e o frază care m-a însoțit ani de zile.

Care vă era locul cel mai drag din Buzău?

Crângul, ca pentru toți puștii. Ne duceam acolo, ne sărutam cu fetele, ne plimbam cu barca pe lac, mergeam pe insulă. E locul cel mai poetic din Buzău. Iar când eram mic era Valea Buzăului, unde mă duceam cu un prieten de-ai lui tata care a fost foarte important în viața mea, un om extrem de straniu. Un doctor singur, care citea Mallarmé la Buzău. Era un fel de doctor cehovian.

De teatru v-ați îndrăgostit când erați la Buzău?

Da, nenorocirea de acolo a început. Părinții mei nu prea mă lăsau să ies pe la petreceri și atunci m-am afiliat unei echipe de teatru de amatori conduse de un instructor foarte simpatic și am făcut primii pași cu o piesă care se chema „Ecaterina Teodoroiu” și eu jucam un colonel care era un trădător. Aveam vreo 15 ani. Și-mi plăcea foarte tare să recit. De aici mi-a venit ideea să mă prezint la Institut la București.

Dar nu vă tenta deloc cariera în medicină? Tatăl dvs era medic… Nu v-a influențat viața de acasă?

Mulți colegi de-ai lui tata îmi spuneau să dau la medicină, colegi care trăiau cu iluzia unei lumi vechi care se va întoarce. Și-mi spuneau: „Fă-te doctor, asta o să treacă!”.

„Asta” însemnând comunismul?

Da! Să mă fac doctor și să iau clientela lui taică-meu. În schimb tata nu m-a împins deloc spre medicină. Poate că el însuși avea o nostalgie, pentru că a fost un foarte bun violonist. Și părăsise cariera de violonist ca să fie doctor. Iar medicii au o pulsiune spre artă. Ăsta e un simptom. Cred că pe el nu-l deranja, dimpotrivă.

Atmosfera aia de delăsare balcanică a Buzăului a dispărut. Pe strada mea, strada Democrației, s-au făcut vile noi și, într-un fel, pentru mine Buzăul e ca o veche imagine mișcată. Mai bine mă gândesc la Buzău decât să mă duc la Buzău.

În perioada asta comunistă în care ați trăit la Buzău, familia dvs a fost afectată în vreun fel? Spuneți că mama dvs fusese moșieriță…

Mamei i-au luat toată proprietatea în ’49, când a trebuit să dea cheile ca să scape. I s-a luat totul. Ca-n „Livada de vișini”! Tata era doctor de boli contagioase și cumva a fost prudent. Adică s-a ferit să intre în conflicte. Nu s-a întâmplat nimic, dar mi-aduc aminte cum le intrase frica în oase. Tata trăia cu valiza sub pat. Se aștepta în permanență să-l aresteze. Vorbeam odată cu Heiner Müller, care într-adevăr a trăit această dramă: a văzut cum în camera de alături tatăl lui a fost arestat. Și eu îi spuneam: „Eu n-am trăit asta, dar am trăit spaima lui taică-meu”. La Buzău, înainte de a ne muta pe strada Democrației, stăteam în centru, la o încrucișare de drumuri. Și în jur de 11-12 noaptea, când se mai oprea câte o mașină acolo, curgea apa pe el și se aștepta să urce cineva după el la etaj. A trăit într-adevăr cu această spaimă care a intrat și mai tare în mama. Dar n-a făcut pușcărie, doar a rămas doctor la Buzău și n-a putut să se reîntoarcă la București, așa cum își dorea. Au trăit cu spaima dramei, dar drama n-au trăit-o.

Mie îmi plăcea să spun cuvinte, să joc, dar am înțeles destul de repede că nu mă simțeam bine fiind altul. Însă, pe de altă parte, era greu să-ți asumi eșecul… Radu Penciulescu ne-a distribuit atunci cu un geniu de necrezut pe mine la critică și pe Andrei Șerban la regie. Dar într-adevăr acești trei ani de actorie au fost dureroși, pentru că mă confruntam cu limitele mele și mă confruntam într-un fel cu neputința mea.

Ați venit la București la facultatea de teatru și ați dat examen la actorie, de care v-ați despărțit după trei ani, la îndemnul lui Radu Penciulescu, pentru secția de critică. Regretați cumva că ați ratat o carieră de mare actor?

Mie îmi plăcea să spun cuvinte, să joc, dar am înțeles destul de repede că nu mă simțeam bine fiind altul. Însă, pe de altă parte, era greu să-ți asumi eșecul… Radu Penciulescu ne-a distribuit atunci cu un geniu de necrezut pe mine la critică și pe Andrei Șerban la regie. Dar într-adevăr acești trei ani de actorie au fost dureroși, pentru că mă confruntam cu limitele mele și mă confruntam într-un fel cu neputința mea.

La admitere sau mai târziu în facultate v-a afectat în vreun fel faptul că proveneați dintr-o familie burgheză…

Tot timpul. De multe am aflat după aceea. N-au fost lucruri flagrante, dar au fost. Iar momentul cel mai dureros a fost când primisem o bursă la Veneția. Eram student la Institut. Era o bursă serioasă, eu n-avem bani atunci, era important… M-am dus la pașapoarte și a ieșit un căpitan, unul mare, masiv, iar eu eram micuț și tinerel. A venit, m-a bătut pe umăr și a zis: „Bă, tu n-o să ieși niciodată!”. Pentru mine asta a fost trauma cea mare, când mi-a zis că n-o să pot ieși niciodată. Pentru că eu eram foarte occidentalizat, citeam, eram conectat, și am avut sentimentul atunci că pica pe mine un fel de destin al închiderii. Dar cumva mi-a făcut un serviciu, pentru că atunci când am ieșit nu m-am mai întors. De unde venea reacția asta a lui, nu știu. Probabil din zecile de raporturi care au fost făcute. În schimb, ceea ce m-a uimit e că n-am fost niciodată solicitat să fiu turnător. N-am fost erou. Aveam colegi care erau turnători din liceu. Eu n-am avut bucuria să refuz.

Dar de la Buzău la București, a fost greu să vă mutați, să căpătați celebrul buletin de București?

Intrasem la facultate, bunicii mei aveau o casă aici, un apartament împărțit cu niște chiriași. Și când am venit, am avut o cameră de 8 metri pătrați. Ca să-ți dea buletin trebuia să ai 12 metri… Și a venit o fată foarte simpatică să măsoare și eu i-am cumpărat prăjituri. Tremuram.

Și ea a măsurat 12 metri?

Da, era o fată foarte generoasă și a înțeles și a trecut în hârtii 12 metri. Bunicii mei stăteau cu un etaj mai jos, aveau o cameră și o bucătărie. Eu aveam sus o cameră de servitori, în care mi-am făcut toate studiile. Studenția a fost perioada cea mai împlintă pentru mine… Eram liber! Iar când am trecut la critică s-a produs un salt în viața mea.

N-ați resimțit ca pe un eșec faptul că a trebuit să mergeți la critică?

În primul moment așa am simțit, ca pe un imens eșec și o panică uriașă că am pierdut trei ani din viață. A fost o rană narcisică extrem de puternică. Dar pe urmă mi-am regăsit statutul, eram iar printre primii și mă simțeam bine în acel mediu. Am colaborat de foarte tânăr cu Secolul XX, pe urmă la Scânteia Tineretului, unde făceam cronică. Acum simțeam că drumul era bun. Pe când primul drum fusese chinuit, cu gropi și mă bucur și acum că am pierdut acei ani. Erorile m-au salvat întotdeauna.

Eram foarte timid și credeam că nicio femeie frumoasă nu poate să fie interesată de mine. Și mă uitam cu plăcere la colegii care nu erau timizi, dar care eșuau constant.

Ați făcut pasiuni pentru actrițe?

Nu, pentru că eram foarte timid și credeam că nicio femeie frumoasă nu poate să fie interesată de mine. Și mă uitam cu plăcere la colegii care nu erau timizi, dar care eșuau constant. Au fost vagi tentații, dar n-am îndrăznit să mă manifest.

Armata ați făcut-o sau ați reușit să scăpați?

Am făcut-o la Caracal. A fost o catastrofă. Era la sfârșit de facultate. Am fost împreună toată clasa de actorie, cu Andrei Șerban, cu Bocăneț. Cu Andrei jucam șeptică. Ne plictiseam să ieșim în Caracal, ce să vezi atâta în Caracal? Și am jucat odată 135 de partide. Andrei m-a bătut, a câștigat 75. Detașamentul nostru picase cu un maior tâmpit, care voia să avanseze și ne chinuia pe toți. La alții era mai bine. Și când m-am întors la București m-am dat bolnav. O lună și jumătate am făcut, atât, pe urmă am scăpat. Mi-aduc aminte că Bocăneț avea două calendare, unul pe stânga și unul pe dreapta, pe stânga bara ziua când începea și pe dreapta când se termina.

De armată ați reușit, deci, să scăpați după o lună și jumătate, dar cum ați reușit să-i păcăliți și să plecați din țară?

A fost extraordinar de greu. Mi-am dat seama că trebuie să plec după ce am citit celebrele teze din iulie, într-o dimineață, pe plajă la 2 Mai. Eram împreună cu Ovidiu Iuliu Moldovan, el era cu fetele pe plajă și eu am citit tezele… Așa mergeam la mare atunci, împărțeam aceeași cameră, pentru că n-aveam bani. Cu Andrei (Șerban, n.r.) mi-aduc aminte că am fost odată la Constanța și am închiriat o cameră patru inși. Iar peste noapte a mai venit unul și dormea pe jos, lângă fereastră. Și proprietara l-a văzut, fiindcă de cald dormea cu mâna afară, și ne-a mărit tariful… Dar atunci, când am avut această intuiție teribilă că trebuie să plec, eram la 2 Mai și am citit Scânteia. Mulți n-au perceput imediat amploarea acestui moment foarte violent şi în acelaşi timp comic, pentru că, după Albania, România devenea maoistă. Mulţi n-au înţeles. Un prieten de-al meu chiar îmi spunea: „Georges, istoria nu se întoarce niciodată înapoi.” Şi uite că istoria s-a întors înapoi şi mult mai rău… Pentru că noi trăieserăm o perioadă de vreo patru ani de relativă normalitate în care primeam cărți, vedeam filme, venise Peter Brook la București. Eu nu sunt omul deciziilor radicale. Și nu știam dacă o să reușesc. Dar atunci când am hotărât să plec știam că, dacă mă întorc, mă întorc pentru totdeauna. Știam că-mi pun cruce pe toate iluziile mele, dacă acum n-am forța să rămân în Occident. Așa că m-am apucat și am lucrat enorm ca să-mi pot susține doctoratul și să plec cu o diplomă. Un prieten de-al meu, Eugen Simion (dar nu fostul președinte al Academiei Române), mi-a obținut o invitație complet falsă de la Conservatorul de Muzică din Paris. Și eu cu hârtia asta m-am dus la Institut. Colegii din facultate a trebuit să voteze dacă să-mi dea voie sau nu să merg mai departe. Eugenia Popovici, care era rector și care mă detesta – n-am înțeles niciodată de ce – sub presiunea votului a acceptat. Pe urmă, hârtia asta s-a transmis la direcția teatrelor, unde un domn pe nume Constantin Măciucă mi-a obținut aprobarea de la direcția teatrelor. Treceau săptămâni întregi între aceste operațiuni. Și știai că procesul se poate întrerupe oricând. A durat vreo patru luni cu totul. Și în clipa în care am primit pașaportul, am zis: „Eu plec imediat”.

Mi-am dat seama că trebuie să plec după ce am citit celebrele teze din iulie, într-o dimineață, pe plajă la 2 Mai. Eram împreună cu Ovidiu Iuliu Moldovan, el era cu fetele pe plajă și eu am citit tezele…

Părinții dvs. știau?

Nu. Și oricum le era frică…

Așadar, ați plecat imediat?

Da, era sfârșitul anului și am ajuns pe 31 decembrie la Paris. Unde, grație aceluiași prieten Eugen Simion, am intrat foarte repede în mediul francez. Făceam anchete în metrou, ca să câștig bani, dar pe de altă parte datorită lui l-am întâlnit pe Brook, care mi-a propus două săptămâni mai târziu să lucrez cu el. Am trăit între anchetele din metrou, pe care le făceam ziua, și serile, când ieșeam cu Roland Barthes sau cu Bernard Dort. Una o consola pe cealaltă. Aveam o sursă financiară modestă. Și, din fericire, o colegă a plecat în America și am luat eu imediat postul ei la Sorbona, ceea ce mi-a permis să n-am probleme cu hârtiile și să intru în circuitul universitar.

V-ați simțit provincial la Paris?

Evident, dar în același timp oamenii erau foarte înțelegători. Un coleg de la Sorbona mi-a spus, atunci: „Tu vii din România, acolo toată lumea e cu biciul, studenții stau drepți în fața profesorilor, vezi că aici nu e așa. Când faci curs se mai ridică unii și pleacă, dar să nu crezi că pleacă pentru că nu le place cursul, pleacă pentru că trebuie să lucreze să câștige bani ca să trăiască”. Oamenii simțeau că veneam din alt univers.

Am ajuns la ora 6.45, cu trenul din București, la Gara de Est. Eram în ultimul vagon, mi-aduc aminte și acum, era ceață la Paris. Și în fundul peronului era o fată într-un impermeabil, o fată pe care-o cunoscusem cu câteva luni înainte la București.

Cum a fost prima zi când ați intrat cu trenul în Paris?

Mitologică. Am ajuns la ora 6.45, cu trenul din București, la Gara de Est. Eram în ultimul vagon, mi-aduc aminte și acum, era ceață la Paris. Și în fundul peronului era o fată într-un impermeabil, o fată pe care-o cunoscusem cu câteva luni înainte la București. Ne-am dus la ea acasă, iar casa aia era un conglomerat al Franței. Bunicul era reaționar, de dreapta, părinții, de stânga, iar copiii de extremă stânga. Și trăiau toți în același apartament… Pentru mine a fost o întâlnire între universuri. Bunicul m-a dus pe urmă la Eugen și pe la 5 seara am zis să mergem la restaurant și m-a dus la restaurantul cel mai chic, al intelectualilor din Paris, la Coupole. Nu te duci acolo decât când ești super integrat în Paris… Și, după asta, seara am fost la Marguerite Duras la Revelion. Era lume multă acolo. Era și un prinț sirian, era și Delphine Seyrig. Povestea care m-a marcat e că agățasem o fată în seara aia și funcționa totul foarte bine, eram în perspective optimiste… Și la un moment dat a venit un tip masiv și fata m-a părăsit brusc pentru el. Inițial n-am înțeles, mă gândeam că oricum dansam mai bine ca el și că arătam mai bine. Numai că el era Gerard Depardieu… E un moment magic seara aia, iar eu am avut atunci un mare succes tocmai pentru că eram foarte liber. Că venisem din România şi nu-i ştiam. Singura persoană mai puţin sedusă de mine a fost Delphine Seyrig, pentru că era singura pe care o ştiam şi i-am spus: „Vă admir…” Ei bine, n-aveau nevoie de admiraţie, ei aveau nevoie de un om liber şi eu eram un om liber în seara aia, scăpat, venit după 36 de ore de tren…

Aveați bani?

20 de dolari…

Dar obiecte? Ce ați luat cu dvs din România?

Conserve. Mai aveam cadouri, niște linguri de lemn, de la Piatra Neamț, și o mască românească. Lor le-a plăcut la nebunie și a rămas 30 de ani la Sorbona. În rest nimic.

Ați lăsat totul în urmă…

Da, aveam o valiză, ca în Cehov, o valiză splendidă, din piele, cu iniţiale şi cu mânere metalice, care servise mamei în timpul internatului, care cântărea vreo 10 kg, un fel de relicvă familială, și care a rămas la beci și a putrezit. Când m-am mutat, valiza a murit. Dar ăsta e singurul obiect care a supraviețuit îndelung acestui traseu București-Paris.

După ce ați ajuns la Paris, ați încercat să vă întâlniți cu românii importanți de acolo?

Cu Cioran. L-am căutat, mi-a dat cineva numărul lui de telefon, l-am sunat și m-a primit extraordinar de normal. A fost una dintre cele mai plăcute surprize pe care le-am avut, să văd un Cioran altfel decât mi-l închipuiam, un Cioran foarte deschis. Și pot spune că am devenit prieteni, am fost apropiați, ne trimiteam scrisori, sunt mărturisiri extrem de importante pe care mi le-a făcut și pe care le țin secrete. După aceea l-am cunoscut pe Eliade, care era mai universitar…, iar pe Ionesco l-am văzut odată la o petrecere, dar din cauză că el mă asocia, injust, grupului de anti-ionescieni de la Sorbona nu am fost apropiați.

Aveam o valiză, ca în Cehov, o valiză splendidă, din piele, cu iniţiale şi cu mânere metalice, care servise mamei în timpul internatului, care cântărea vreo 10 kg, un fel de relicvă familială, și care a rămas la beci și a putrezit. Când m-am mutat, valiza a murit. Dar ăsta e singurul obiect care a supraviețuit îndelung acestui traseu București-Paris.

Ați avut momente în care v-a părut rău că ați plecat din România?

Nu, niciodată. Am avut momente de extraordinară bucurie când mi-am regăsit prieteni din România, ceea ce însemna că-mi lipseau, dar că am plecat n-am regretat niciodată. Știam ce se întâmplă în România, n-avea de ce să-mi fie dor.

Dacă n-ați plecat din România, cum credeți că ar fi arătat viața dvs?

Cred că s-ar fi terminat într-o foarte profundă depresie, pentru că pe de o parte nu eram gata să colaborez, să scriu articolele care se scriau atunci obligatoriu când făceai presă și eram prea tânăr pentru a mă retrage în cercetare. Cred că n-aș fi găsit o soluție bună. Tot timpul îmi spun „bine că am plecat”. În Franța a trebuit tot timpul să mă lupt pentru a afirma ceva, aici, ar fi trebuit să mă lupt pentru a apăra ceva. Și e mai pozitiv să te lupți pentru a afirma.

Când v-ați întors prima dată în România, după această plecare din 1973?

Am venit o dată în 1978, zece zile, de Crăciun. Aveam pașaport francez, nu era nicio problemă. La vamă era un băiat care a văzut că am niște cutii cu anșoa. Și m-a întrebat „Ce sunt astea?”. Și eu zic: „Niște pești”. Și el avea buzunarele uriașe, ca Charlie Chaplin, desfăcute, așa, ca să încapă acolo cât mai multe. Și zice: „Vai, peștii sunt moartea mea!”. Și i le-am dat: „Ia-le, dom’le”. Și le-a dat drumul direct în buzunare. Iar la plecare, după zece zile, mă învățase Ștefan Tapalagă să pun pe valiză ce trebuie dat la vameși. Și am pus țigări. La vamă, era un băiat tânăr, care a deschis valiza și eu i-am zis: „Dom’le, ia-le dumneata, că eu nu fumez”. Și mi-a răspuns cu o frază minunată, care mi-a rămas și acum în minte: „Fiți mai discret, că ne văd ăștia!”. Dintr-odată deveniserăm aliați.

Aveam întâlnire cu Ovidiu Iuliu Moldovan și l-am așteptat în fața Teatrului Național, unde jucase Caligula. Nu era nicio lumină în jurul Teatrului Național. Era ca pe dealuri, beznă totală. El striga „Biță!!!” Și eu strigam „Ovidiu!!!” Pe urmă ne-am dus într-o cârciumă. Săracul, jucase trei ore în „Caligula” și a cerut o bere. Chelnerul i-a zis: „Vă dau, dar numai în ceașcă!” Nu era voie.

Și cum arăta Bucureștiul în 1978, la cinci ani după plecarea dvs.?

Am o amintire sinistră de atunci. Aveam întâlnire cu Ovidiu Iuliu Moldovan și l-am așteptat în fața Teatrului Național, unde jucase Caligula. Nu era nicio lumină în jurul Teatrului Național. Era ca pe dealuri, beznă totală. El striga „Biță!!!” Și eu strigam „Ovidiu!!!” Pe urmă ne-am dus într-o cârciumă. Săracul, jucase trei ore în „Caligula” și a cerut o bere. Chelnerul i-a zis: „Vă dau, dar numai în ceașcă!” Nu era voie.

Și după asta, ați revenit în 1990?

Da, iar atunci atmosfera era extraordinară. Și mi-am dat seama că legătura cu adevărații prieteni nu se întrerupsese.

Cum s-a văzut Revoluția română de la Paris?

Dramatic! Mie mi s-a întâmplat doar de două-trei ori în viață să plâng. Atunci am plâns. Andrei (Șerban, n.r.) mi-a dat telefon de la New York și m-a întrebat ce se întâmplă la București. Și i-am zis: „Mă, îi împușcă pe toți”. Că așa spuneau la televiziunea franceză, că sunt în elicoptere, că sunt 60 de mii de morți. La New York nu se transmitea la fel de panicant. Da, atunci am plâns!

Vă simțiți acasă și aici, și la Paris. V-a tentat gândul să vă mutați în România?

Nu. Eu nu abuzez nici cu sentimentele, nici cu cinismul. Eu am nevoie de amândouă, am nevoie să vin, dar am nevoie și să plec. Perspectiva de a pleca pentru mine e necesară. Mi-a spus Cioran odată o frază: „George, nu vorbi românește, că limba maternă crește ca iarba rea!” Eu cred că ceea ce poate crește ca o iarbă pe care n-o controlezi este relația cu lumea. Și e bine să fii întotdeauna cineva de altundeva.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.