În cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, ediția a 25-a, George Banu a lansat volumul „Iisușii mei” cu fotografii de Mihaela Marin. Vă oferim în continuare un fragment din deschiderea volumului, o călătorie în lumea lui George Banu!
Îmi e casa împestrițată de Iisuși. Unde mă întorc dau cu ochii de ei, agățați pe pereți, nemișcați pe mobile disparate, pictați pe pânze rănite de timpul scurs sau de o conservare defectuoasă. Coabitez cu Iisușii… îmi sunt parteneri tăcuți, dar și elocvenți. Oriunde și oricând, la țară sau la Paris, în Normandia sau în Corrèze – ne însoțim. Și ne regăsim, mai cu seamă în inima nopții sau la ora insomniilor cronice, când, prinși în cuiele casei, ei îmi permit să-i privesc îndelung. Dar, la rândul lor, ei mă privesc de undeva, de altundeva, de aproape, de departe. Dialoguri mute, dar constante. Așa cum, demult, comunicam regulat cu imaginile oamenilor văzuți din spate, parteneri de veghe la ceas de înnoptare. Dimineața scrutam lumea, seara ne îndepărtam de ea. Isușii azi, ca și aceste personaje odinioară familiare, îmi permit, mulțumită coexistentei cu ei, să mă dedic unui schimb de priviri, și nu de cuvinte, schimb discontinuu, când întrerupt de eclipse pasagere, când traversat de scânteieri incandescente. Nimic nu e deliberat: nici adunarea de Iisuși ce mă însoțesc, nici comunicarea, episodică, neprogramată, cu ei. Hazardul a determinat constituirea acestei comunități, iar dispoziția psihică ne afectează relația. Comunicarea e imprevizibilă, însă mereu latentă. Noi putem tăcea – și unii, și alții –, dar niciodată nu putem uita. Ne suntem reciproc necesari. Din această convingere mi-am legat viața de ființele ce întorc spatele lumii sau de Iisușii care o răscumpără. Când sunt epuizat, îi abandonez pe unii sau alții și dialoghez, pe comunul fond de tăcere, cu acești actori de substituție care sunt marionetele… nu vreau să sacrific teatrul mintal pe care, în clipele de îndoială, astfel îl constitui. Aceasta îmi e triada de parteneri.
Îmi e scumpă dispersia partenerilor intimi, Iisuși, marionete sau oameni văzuți din spate, ce par a fi mai fideli decât prietenii apropiați care, arbitrar sau agresiv, adesea au dispărut. Nu-i pot uita, dar nu ne mai regăsim. De aceea, în acest „cabinet de curiozități” care-mi e apartamentul, mi-am creat o familie de parteneri distincți, sacri sau laici. Ei mă așteaptă… eu nu le sunt stăpân, ci doar fidel interlocutor. Încrederea, împărtășită, nu ne părăsește. O știu, o simt. Aici nu e loc pentru trădare. Ei sunt „cei mai buni prieteni ai mei”.
De ce, în ciuda longevității ei, îmi revel atât de târziu relația cu Iisușii? Interogație legitimă ce-și află răspunsul în nevoia de a conserva secretă o legătură ambiguă, putând să producă interpretări superficiale, o legătura ce poate induce în eroare și de aceea reclamă o rezervă vigilentă. Marionetele nu, dar Iisușii trebuie protejați. Această atracție pentru ei nu mi-am formulat-o public din teama unei greșite evaluări, căci cultiv cu acești protagoniști ai casei o relație nu clericală, religioasă, ci una personală, subiectivă, individuală. De ce-mi sunt zidurile pecetluite de Iisuși? De ce, fără program prealabil, în numele unei pasiuni progresiv resimțite, i-am reunit într-o adunare intimă? Întrebare decisivă. Acum, la capăt de viață, descopăr că răspunsul provine din raportul neformulat aprioric, dar organic dezvoltat nu cu arta în general, ci cu arta… sacră. Complexitatea ei reclamă devoțiune afectivă și longevitate analitică; doar astfel îmi explic relația cu Iisus și cu reprezentările sale, acumulate în jurul meu. El mă atrage și pentru că răspunde unei indeterminări care, timp de o viață, m-a sedus: Iisus se situează în intervalul lui entre-deux, fiind om și zeu. Nu doar om familiar, dar nici zeu străin. În El îi recunosc pe amândoi, constant reuniți. El nu e nici de aici, nici de acolo sau, mai exact, e și de aici, și de acolo… de aceea, când îl privesc, fiecărei apariții i se asociază umbra dublului, a sacrului sau a umanului. L’autre face, mereu prezentă! Niciodată complet absentă.
Iisușii mei formează o adevărată familie și ei îi consacru aceste rânduri, aceste gânduri. Iisuși anonimi găsiți în lume, Iisuși dăruiți, Iisuși crucificați, Iisuși arhaici și Iisuși recenți: o asemenea aglomerare atestă persistența atracției, nicicând dezmințită. Am achiziționat Iisuși în Slovenia și Italia, în Polonia și România, în Franța și Portugalia, căci de câte ori îl întâlneam pe Acela cu care înnodam spontan o relație directă, proprie, m-am străduit, luând reale riscuri financiare, să mi-L aproprii: unicul criteriu a fost tocmai perspectiva unui dialog pe termen lung cu fiecare dintre ei. Niciodată decorativi, Iisușii mei s-au reunit în numele unui apetit constant, de… coexistență. Căci ce am căutat a fost nu o adorație unică, singulară, proprie interioarelor dominate de imaginea exemplară a lui Iisus, ci una de proximitate cu o familie care-i permitea să se demultiplice, și mie să-l privesc în contextul plural al variantelor, așa cum îmi place să văd nu doar un Hamlet, ci Hamleții lumii. Și astfel, Iisușii, apropiați ai mei, mi-au învestit casa și, în acest context intim, indisociabil, ne-am asociat. Coexistența cu sacrul și umanul totodată – iată ce Iisușii mi-au permis.
Print