O discuție cu George Banu este cea mai frumoasă călătorie prin poveștile teatrului. Fiecare cuvânt, fiecare frază, fiecare pagină sunt călătorii în sine. Prin ele, cunoscutul critic de teatru, unul dintre cei mai interesanți scriitori despre teatru din secolul XX, îți dezvăluie, ca-n „1001 de nopți”, cu farmecul unei Șeherezade, zeci de universuri care au existat pe scenele lumii, au strălucit și apoi au dispărut în uitare. Două cărți care au în titlu cuvântul „călătorie” se leagă de numele lui George Banu. Mâine, la Paris, o dezbatere pornind de la volumul „Les voyages du comedien”, apărut la Gallimard, și în curând, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, „Les Voyages ou l’ailleurs du théâtre. Hommage à Georges Banu“, ce va fi publicată la Editura Nemira. O discuție despre călătorii, cu George Banu…
V-a apărut de curând la Gallimard „Les voyages du comedien”, iar, mâine, pe 26 martie veţi avea la Paris un eveniment legat de acest volum. Ce înseamnă aceste „călătorii” pentru dumneavoastră şi ce înseamnă acest volum? Ce cuprinde el?
Acest volum înseamnă pentru mine închiderea unui cerc. Cercul inițiat în tinerețe, când am vrut să devin actor – în carte, într-un scurt eseu care o încheie, amintesc istoria și sensul acestui eșec! – cerc, într-un fel, împlinit azi prin revenirea la actor, centru al teatrului. E un volum care s-a constituit în timp, dar azi doar reunesc experiențele vechilor popasuri, acelea făcute succesiv pentru a-i admira pe actorii bătrâni, a-i înțelege pe cei străini, a interoga actorul european… a-i evoca pe actorii orientali! Acestea sunt „călătoriile” ce nu rămân „teroretice”, ci au ca puncte de reper mari figuri, personificări ce confirmă modelul de actor pe care l-am descoperit progresiv și al cărui „geniu” încerc să-l captez: actorul nesupus. Actorul care nu e marioneta unui rol, dar nici doar expresia unei subiectivități, actorul ce le conjugă și îmbină, permițându-le să coexiste în fața spectatorului uimit să recunoască totodată și ficțiunea personajului, și prezența interpretului. De aceea, de-a-lungul cărții, evoc mari figuri unice, Gérard Philipe și Helene Weigel, Laurent Terzeff și Edith Clever, André Wilms și George Constantin, Ștefan Iordache și Marcel Iureș… toți având ca orizont acel „Icar” al teatrului modern care a fost Ryszard Cieslak, încarnarea „grotowskiană” a celebrului Prinț constant. O variantă mai eclectică a volumului a apărut acum câțiva ani la Editura Nemira în cadrul Festivalului Internațional de la Sibiu, cu titlul pe care mi l-am dorit și aici, dar pe care editorii francezi nu l-au agreat: Actorul nesupus, dincolo de rol. Această depășire a rolului neînsoțită de uitarea lui, această transgresare poetică seduce spectatorul care, din umbra sălii, îl asimilează pe „actorul nesupus” unui exemplar model uman! Între teatru și viață, ambele reunite grație lui!
Va apărea în curând în România un volum tot despre „călătorii”, un omagiu adus dumneavoastră. Ce înseamnă „călătoriile” în acest caz?
E un splendid volum omagial ce-mi este oferit de către Sorbona și care se distinge prin fapul că respectă statutul meu ca intermediar între teatru și universitate. O viață am fost asemeni unui Arlechino, „slugă la doi stapini”, căci doar unul singur mi se parea insuficient, voiam să alerg și să întrețin vie această legătură. De la sala de curs la sala de teatru, și reciproc. Du-te vino de care nu m-am plictisit, deși uneori am obosit! Aceasta explică de ce aici se regăsesc și artiști și profesori, reuniți în jurul aceluiași motiv, călătoria, tratat totodată biografic, precum și enciclopedic. O colegă, Catherine Naugrette, a sezisat importanța lui în existența mea și a propus ca el să constitue nucleul centripet al cărții! Călătoria, o căutare a altor „orizonturi” teatrale și, de asemenea, spirituale. Mari artiști semnează texte personale, Peter Brook și Ariane Mnouchkine, Andrei Șerban și Eugenio Barba, Radu Penciulescu și Richard Demarcy, Nicky Wolcz… lor li se alătura mărturiile unor teoreticieni și istorici europeni reputați, Ludwik Flaszen, Jean Pierre Sarrazac, Ferdinando Taviani… ca și eseurile altor tineri al căror talent s-a impus în ultimii ani, Anne Françoise, Benhamou, Ivan Medenica, Octavian Saiu! În sfârșit, merită să fie amintit că scenografi cunoscuți, scenografi prieteni, mi-au oferit desene inedite pentru a ilustra volumul: Peduzzi și Kokkos, Buhagiar, Stürmer, Carmencita Brojboiu, Vittorio Holtier, Jose Manuel Castanheira… Cartea, dincolo de călătorii, a sfârșit prin a constitui o constelație afectivă!
Iubiţi călătoriile? Vă şi temeţi de ele?
Le -am iubit. Nu trebuie uitat că noi, eu și prietenii mei din vechiul Est, aparținem unei generații, căreia, în tinerețe, i-au fost interzise călătoriile, fără pașaport și facilități de circulație. Această frustrare inițială ne-a marcat, dar am călătorit, trebuie să o mărturisesc, și sub influența părinților mei, amândoi însetați de alte cunoașteri decât cele familiare, proprii țării. Peisaje, opere, oameni. Ei mi-au cultivat acest gust transformat în destin. Am căutat nu doar locuri, ci și spectacole căci niciodată nu m-am mulțumit cu apartenența la un singur teritoriu teatral. Ma identific cu acel amant persan care traversa lumea pentru a-și regăsi iubita dispărută: „Crezi că e aici? îl întreaba un prieten…” „Nu, dar eu o caut peste tot.” Am călătorit, deci, pentru a-mi vindeca mai întâi o rană și a accede astfel la alte experiențe, atât scenice, cât și de viață. Mereu „slugă la doi stăpâni”. Azi, în epoca migrațiilor generalizate, îmi place să mă visez un sedentar! Un mod de a mă opune!
Povestiţi-mi despre un loc de care vă leagă cea mai frumoasă călătorie.
Cea mai frumoasă călătorie n-am făcut-o! O aștept mereu. Într-un eseu care încheie volumul despre care vorbeam o precizez. Îmi doresc să ajung odată la Petra, în Iordania, amestec de templu si teatru, ambele sculptate în stâncă. Am văzut imaginea acestui loc de mult pe un pliant răsfoit în sala de curs de o studentă neatentă. Și azi mi-o amintesc!
Povestiţi-mi cea mai zbuciumată călătorie în teatru.
Toate sunt mai mult sau mai putin zbuciumate! Îmi plac îndeosebi „călătoriile” rapide, pentru a vedea doar un singur sectacol și a reveni apoi imediat: seducție a scenei! Faust de Stein la Berlin, Andreea Chenier a lui Berlioz în regia lui Andrei Șerban la New York, Boris Godunov a lui Declan Donnelan la Moscova, Antoniu și Cleopatra a lui Brook la Startford… călătorii pure, fără alt motiv decât dorința de a trăi, repede, scurt și intens, o experiență teatrală.
La Paris, care sunt locurile pe unde vă place „să călătoriţi”?
Sunt multe. Evident că, progresiv, mi-am constituit în timp un Paris personal. Pentru o viitoare carte, împreună cu Mihaela Marin, am fotografiat aceste locuri pe care le descriu și, împreună, ele formează ceea ce aș putea numi „o autobiografie urbană”.
Şi la Bucureşti?
Gradina botanică al cărei vecin sunt în Cotroceni.
Există vreun loc din călătoriile dumneavoastră care v-a inspirat o carte?
Da, Japonia căci Actorul pe calea fără de urmă e consecința acestui voiaj unic, expediție în lumea secretă a vechilor forme nipone descoperite în integralitatea lor, actori și spectatori reuniți. E o carte de antropologie teatrală aplicată!
Fac o mică paranteză… România este zilele astea invitată la Salonul de Carte de la Paris. Cum se vede România de la Paris? Cu toate discuţiile legate de ICR şi de absenţa unor scriitori români importanţi?
Azi, dacă nu se impune puternic o școală sau un curent, nimeni nu mai privește o cultură, oricare ar fi, ca entitate sau teritoriu cultural specific. Dar acest dezinteres e infirmat atunci când se afirmă un ansamblu de artiști. La Paris, prezența României ca atare se distinge doar grație… cinematografului!
Cum se vede literatura română? Cu dramaturgie cu tot…
Cu o ușoara îndepărtare indiferenta. Dar, la București, literatura franceză nu are oare același statut?
Vă amintiţi prima dată când aţi mers la Salon du Livre?
La primul Salon, când se ținea în centrul Parisului, la Grand Palais. Aveam astfel sentimentul că erau onorate, în mod specific, cartea, cultura. Acum Salonul cărții are loc într-un spațiu neutru, le Palais des expositions, unde el succede pe cel al agriculturii și precede pe acela al autombilului! Le Grand Palais – nostalgie a vremurilor când Salonul beneficia de un prestigiu dispărut!
Revin la călătorii… Care este cea mai apropiată călătorie pe care o plănuiţi? (reală sau imaginară?)
Să rămân acasă și să călătoresc cu prieteni, mai ales români, în Paris. Astfel îl redescopăr! Și noi ne descoperim.
Print