La început de an a fost „Parisul personal. Autobiografie urbană”, o cartografiere intens emoțională a orașului în care George Banu locuiește de mai bine de patruzeci de ani. Între memorialistică și eseu, între ficțiune și documentar, cartea instantaneelor din Parisul în care trăiește reputatul critic de teatru, mereu călător spre oricare scenă în care se întâmplă ceva interesant, ceva autentic, este urmată acum, la jumătatea anului 2014, de încă două volume, publicate în premieră în România.
Ambele au fost lansate la prezenta ediție a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu. Pe de o parte, „Scena modernă. Mitologii și miniaturi”, în traducerea lui Vlad Russo, tipărită în Colecția Yorick a Editurii Nemira, și, pe, de altă parte, „Monologurile neîmplinirii”, cuprinzând desene de Helmut Stürmer și Roxana Ionescu, volum editat la Polirom.
Pentru cititorul familiarizat cu sfera tematică atât de generoasă ce revine în cărțile autorului, precum și cu stilul său, niciunul dintre volumele recent apărute nu aduce surprize, ci doar confirmări ale unor calități hotărâtoare, ce ridică și forma, și fondul la înălțimea cu care scriitorul (spre deosebire de mulți critici de teatru din România și din străinătate care au publicat volume, George Banu esteși scriitor) și-a obișnuit cititorii. Prinzând contur tot în zone în care se întâlnesc genurile, zonă din care s-au născut multe dintre volumele, „Scena modernă” îi oferă cititorului premise aplicate pentru o incursiune în teatrul postbelic și contemporan. O face în mici eseuri ce survolează teatrul unui prezent cu ciudățeniile lui, cu frumusețile lui, cu meschinăriile și clișeele lui.
De altfel, clișeele, un fel de mitologii decăzute, care și-au pierdut sensul și au devenit simulacre, fac obiectul primei părți a volumului, care nu se eschivează, după o discuție aplicată, de la formularea unei concluzii: „Mitologiile seduc la origine, uimesc prin reluare ici și colo, decepționează prin standardizare. Există o curbă și de aceea, cum spunea Barthes, după surpriza inițială ele eșuează în locuri comune, în reziduuri scenice care evocă un moment precis, îndepărtat și ocultat. Nimic mai aproape de mediocru decât mitologiile care nu dispar la timp și își continuă inutil prezența lipsită de orice virtute polemică, redusă la o rafală de <gloanțe oarbe>”. Printre mitologiile decăzute pe care George Banu le trece în revistă, dând dovadă de aceeași deschidere și de aceeași finețe pe care le cunoaştem din cărțile anterioare, se numără fetișuri concrete, obsesii mai puțin concrete, stereotipuri ce țin de practicile spectacolului. De exemplu, ascensiunea imaginii video, obsesia pentru nud, funcțiile și valorile acestuia în diferite contexte scenice, (supra)folosirea muzicii și a luminilor. Dincolo de mode și de modele transpar idei și tendințe pe care George Banu le contextualizează relaxat, într-un fel de dialog imaginar cu Giorgio Strehler sau Peter Brook, cu Pina Bausch sau cu Peter Stein, cu Antoine Vitez sau Thomas Ostermeier. Obiectele-fetiș ale creatorilor – melonul, copilul, zăpada artificială etc. – își joacă, și ele, rolul cuvenit într-o carte în care spectacolul actual își arată, în ordinea afectivă impusă de memorie, multiple fațete.
Partea a treia a volumului, intitulată „Protocoale” și cuprinzând două eseuri, se apropie cu elegantă ironie de o sferă tematică pe care mulți dintre criticii de teatru de la noi ar plasa-o la „trivia”. Eticheta și obiceiurile mersului la teatru, practicile cu rădăcini adânci într-o societate și în mentalul ei, sunt supuse observării și discutate cu toată deschiderea intelectualului care înțelege și acceptă plusurile și minusurile lumii în care trăiește. Ele îl pun pe gânduri și pe omul de teatru, și pe spectatorul ocazional, care vin din când în când să vadă un spectacol. Merită citite, fie și numai pentru o opinie ca aceasta, la care ar fi bine să ia aminte o mulțime de artiști români: „Aplauzele prelungite solicită rechemări la rampă și e plăcut atunci să regăsești trupa de fiecare dată altfel reunită, cu personajul principal în mijloc câteodată, iar altădată la margine. Această recompunere vorbește despre o libertate de grup și despre o energie necanalizată și neregizată. Aplauzele care durează încununează o reușită. În ultima vreme însă, se manifestă o strategie care încearcă să prelungească artificial reverențele prin luminile ce refuză să se aprindă sau printr-o muzică ce nu se mai oprește, ținând publicul prizonier. Acesta continuă să aplaude fără a fi tras pe sfoară: el recunoaște că e vorba de o cerșetorie. Cerșetoria aplauzelor!”
Print