Volumul „Japonia, imperiul teatrului”, de George Banu, în traducerea Danei Ionescu, se află în curs de apariție în colecția Yorick a Editurii Nemira și va fi lansat în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care se va desfășura între 12 și 21 iunie. Prefața este semnată de Constantin Chiriac, directorul FITS. Vă oferim un fragment în avanpremieră.
Această carte se dorește a fi o carte de spectator cultivat. Nici expunere de specialist, nici jurnal de călător. În spectatorul cultivat regăsim ceva din amândoi, căci el dispune de o anumită cunoaștere, dar una limitată, însă inocența ce și-o păstrează nu-i permite să treacă la spovedanii. Fără a se elibera de atracția pe care o exercită precipitatele pure care sunt cunoașterea savantului și libertatea amatorului, spectatorul cultivat visează la un conglomerat în care ele coexistă indestructibil, dialoghează, fiecare temperând radicalitatea celeilalte. Fiecare dintre cei doi termeni din această pereche îl corectează pe celălalt, ca să nu spunem că-l controlează. De dinamica unei asemenea înlănțuiri spectatorul cultivat devine conștient datorită alternanței dintre eu și noi într-un discurs voit bastard, substitut abia disimulat al unei schițe de autoportret în vizitatorul străin.
Spectatorul cultivat, ca mine, nu se prezintă dezarmat în fața teatrului japonez. El îi cunoaște principiile și datele, dar nu și adevărul material, expresiile particulare sau contextul, pe care numai călătorind le poate descoperi. Le poate vedea. El aliază, prin urmare, o cunoaștere limitată cu o experiență pasageră, dar tocmai neîmplinirea fiecăreia le ușurează unificarea. Plecând în Japonia, îmi doream să văd ce nu putusem să citesc, iar scena trebuia să prelungească ceea ce scrisul nu revelase. Să prelungească sau să hrănească? În teatru, concretul joacă un rol în evoluția cunoașterii pentru că e înrădăcinat. Așa că ne oprim pentru a explora un zăcământ, dar, în același timp, riscam foarte bine să ne rătăcim, să ne pierdem: concretul scenei alimentează o cunoaștere în aceeași măsură în care însuflețește un imaginar. Atâtea motive pentru a-l vedea.
Spectatorul cultivat circulă în teritoriul concretului, dar nu cu dorința de a-l cartografia. Nu are nici dorința de a face așa ceva, nici instrumentele necesare. Se oprește în fața secvențelor excesului care, numai ele, îi excită privirea până la o intensitate atât de mare, încât are sentimentul că vede ceea ce a citit, dar ridicat la cel mai înalt nivel de prezență. Excesul ia proporții, debordează, depășește informația și îmbată privirea. Iar de acolo poate apărea dorința de cuvânt. Secvențele excesului sunt aventurile lui în străinătate, pe câmpul delimitat al teatrului. Așadar, aici nu e vorba de a scrie încă o carte despre teatrul japonez, ci mai degrabă de a imagina o constelație ivită din secvențele excesului, acele secvențe în care miracolul scenei nipone se întâlnește cu amintirile scenei europene.
Intervine, fără îndoială, o anumită ușurătate pe care ne-am putea-o reproșa din cauza refuzului de a propune o perspectivă, de a organiza un întreg, dar intervine în egală măsură și o voință de a respecta detaliul în felul în care îl respectă japonezii înșiși. Detaliul precizat, acela pe care îl putem decupa dacă ne apropiem de el cu grijă și minuțiozitate… Când îl miniaturizăm spre a concentra mai bine realul preferăm privirea de aproape. Această focalizare duce la uitarea contextului înconjurător, a spectacolului și a orașului, și permite descoperirea a ceea e mic – nu ca fragment, ci ca model concentrat. Când se spune că japonezii sunt sensibili la frumos și insensibili la urât e și pentru că știu să izoleze frumosul. Nimic altceva nu le poate distrage atenția. Occidentalul, înzestrat mai degrabă cu simțul perspectivei globale, are nevoie să se îndepărteze în spațiu și timp, ca să facă o astfel de delimitare. De aceea, pentru el, coerența unui oraș reprezintă valoarea supremă, pe când japonezului îi este indiferentă. El e capabil să inventeze universuri autonome, suficiente pentru ele însele, el nu are nostalgia totalității. Microcosmosuri poetice. Haiku-ul, forma clasică a poeziei nipone, este un concentrat al universului, și nu al țăndărilor sale. Incerte, secvențele excesului se situează într-un spațiu intermediar: pe de o parte, ele scapă puterilor unui întreg, dar, pe de altă parte, nu își sunt suficiente lor însele. Secvența excesului este mai mult decât un fragment și mai puțin decât un haiku. Întregul și partea, fiecare incomplet, coexistă.
Secvența excesului survine aici din caracterul actual al unei scene orientale, dar rămâne deschisă la chemarea celei de care ne îndepărtăm, fără a o părăsi: scena occidentală. Excesul permite un contact pasager între cea din urmă și scena japoneză. Semnalându-l ici-colo, nu vom dori cu obstinație să reducem necunoscutul la cunoscut și ceea ce este îndepărtat la ceea ce ne este familiar, dar vom căuta oricum acele poduri fragile, înălțate peste prăpastia care le desparte. Nu un demers esențialist, ci doar o descifrare a unor relații, spre a evita și izolaționismul japonez, și determinismul occidental. Pentru o clipă doar. Într-o scenă ce dispare cât ai bate din palme, într-un gest iute, într-un corp istovit… Dacă excesul reunește, vocația lui este aceea de a nu dura. Prin urmare, scrisul poate fi pariul de a-i reține urma.
Miza spectatorului cultivat nu este sinteza, ci trecerea de la un teatru la altul. În secvențele excesului, ca atunci când se află sus, pe creste, la înălțimi amețitoare, el trăiește un extaz de-o clipă, provocat de alianțele neașteptate de la Soare Răsare până la Soare Apune. În clipa aceea, într-o fracțiune de secundă, în el parcă se reface tot teatrul. Pentru a se desface apoi. Ca un miracol. Așadar, prin însăși natura lor, secvențele excesului refuză constrângerile unei arhitecturi solid articulate. Nu pot să fie altceva decât explozii… în universul temperat al spectatorului cultivat. Conștient de asta, el vrea să le prelungească amintirea înainte de a reveni la sine.
Teatrul japonez se află la originea acestor secvențe ale excesului. Așa disparate cum sunt, o imagine care mă bântuie, mereu aceeași, le unește: imaginea actorului care nu se întoarce. Dispariție străină Occidentului, pe care Japonia însă o îndrăgește. Acolo, actorul care se îndepărtează ne invită să-l privim cu atenția cu care îi privim pe muribunzi. Pe cei pe care îi privim pentru ultima dată. Înainte să nu fie prea târziu. Actorul care pleacă și nu se mai întoarce vestește o altă dispariție. Dispariția definitivă a morții, ale cărei umbre se ghicesc la marginea scenei.
Print