„Nu am renunțat niciodată la perspectiva de a deveni scriitor. Și nici la aceea de a deveni actor. Le-am introvertit. Sunt și eșecurile bune la ceva! Ca deșeurile, ele pot fi <reciclate>. Nu se trăiește ușor în compania lor, dar ca rezervă depusă în sine se dovedesc utile: soclu al învinșilor! Pe baza acestui dublu eșec, <dublă sinucidere>, cum se spune în kabuki, mi-am construit relația cu scena și sala! Neîmpliniri care conduc la o… împlinire. Altundeva, pe fond de reconciliere interioară atunci când insuccesele mele anunțau o iremediabilă deteriorare a relației cu teatrul sau cartea.” Iată una dintre mărturisirile limpezi, eliberatoare, dacă adevărul este eliberator, pe care le face criticul de teatru George Banu într-una dintre cele mai recente cărți ale sale.
„Monologurile neîmplinirii” s-a lansat la ediția din 2014 a Festivalului Internațional de la Sibiu și cuprinde, asemenea altor cărți pe care autorul le-a semnat în ultimii ani, concluziile dulci-amare, reflecțiile calme ale unui călător rafinat în lumea teatrului, care a ales – sau care a fost ales, cum ar spune el însuși, probabil, de un destin insondabil – să întruchipeze postura opusă scepticului „privitor ca la teatru”. Interesant că volumul, ilustrat în alb-negru de Helmut Stürmer și Roxana Ionescu, se naște dintr-o confesiune liniștită, tolerantă, despre imposibilitatea detașării, despre imposibilitatea neiubirii, dacă mi-e permis să folosesc acest cuvânt asupra căruia același autor se apleacă într-un alt volum recent.
Refuzând excesul, George Banu vrea să-și delimiteze și să-și înțeleagă spațiul personal în contradictoria lume a teatrului și, cumva, în afara ei. Găsim în „Monologurile neîmplinirii” o confesiune echilibrată, de un lirism bine temperat de recursul necesar la luciditate, despre acel entre-deux în care s-a așezat criticul pentru a vedea mai bine teatrul și pentru a construi mai bine. Această alegere hotărâtoare a sa amintește inevitabil de critica de identificare, îmbrățișată în literatură de strălucitul grup de la Geneva, și de privirea critică, așa cum o definea Jean Starobinski, splendid gânditor despre literatură și nu numai, reprezentant al acestei orientări. Și la George Banu participarea este cheia care deschide drumul spre plăcerile teatrului, căci despre plăcerile pe care el le aduce este vorba, de fapt, și, implicit, despre doza de hedonism a iubitorului de artă care nu vrea să rateze nimic din ce l-ar putea bucura.
Alegându-și un spațiu adecvat firii, caracterului și profesiunii atât de greu de definit, George Banu își decupează elegant un loc vast între singurătate și existență în comunitate, în noaptea ficțiunii și ziua realității, între subiectivitatea creatorului, căci criticul care nu poate refuza identificarea cu obiectul este un creator, și obiectivitatea așteptată de la profesionistul care cade în capcana de a-și crede profesia o știință. Între sala de teatru și biroul singuratic s-a configurat o identitate cuprinzătoare, liberă, care nu crede în rețete și nu e niciodată neîndurătoare. „Dacă am rămas în sfera teatrului, e, cred, și din dorința de a exista printre ceilalți, de a mă afla în preajma lor, în fața lor. Și, dacă nu m-am consacrat cu adevărat literaturii, e tot din pricină că nu mă acomodez deloc cu izolarea, cu însingurarea, cu retragerea din lume pentru o lungă perioadă de timp. Mă atrage, dimpotrivă, faptul de a mă regăsi printre oameni, dar nu la dineuri mondene, ci la teatru, la jumătatea drumului dintre real și ficțiune, în acest entre-deux care îmi permite, ca spectator, să mă îndepărtez câteva ceasuri de viața cotidiană pentru a reveni la ea, după ce m-am asociat altor spectatori cu care am alcătuit împreună ceea ce se numește un public. Iar apoi, când mă întorc acasă, mă bucur să mă refugiez ca să scriu nu teatru, ci despre teatru, acest substitut al vieții la care mi-a fost interzis să am acces ca actor (…).”
Astfel se vede George Banu pe sine. Explicându-se prin negație – nici actor, nici scriitor, nici profesor –, criticul se afirmă la întâlnirea dintre aceste trei ipostaze, dintre care prima a rămas o latență. Furtunile au trecut, iar regretele nu apar – indiciu benefic, inconfundabil, necesar ca aerul, indiciu clar că misiunea este îndeplinită. Care misiune? Aceasta este, desigur, o altă poveste. Câteva dintre datele ei, câteva elemente ale unei profesiuni de credință curajoase într-o epocă în care scientismul a făcut furori, le găsiți în celelalte cărți ale lui George Banu, precum și aici.
Print