Marius Mihai, student în anul I, Teatrologie, UNATC Bucureşti
Cum îţi imaginezi un interviu cu un actor, mai ales cu unul care colaborează de șapte ani cu bine-cunoscutul regizor Victor Ioan Frunză? Maschezi emoţia, răsfoind o carte „interesat’’ sau, dimpotrivă, priveşti „dezinteresat“ pe fereastra balconului de la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ (CCUNB), acolo unde aţi programat întrevederea? Încerci să rememorezi câteva tituri ce l-au avut sau îl au ca protagonist: „Caligula“, Furtuna“, „Dom Juan“, „Familia Tót“, „Scene din viaţa insectelor“ și, desigur, „Îngeri în America”. Și ai vrea să știi mai mult, așa că faci o încercare.
Cum a fost prima expriență pe scena profesionistă, cum ai tratat-o?
N-am tratat-o neapărat altfel, cum nu tratez altfel nici spectacolele de acum. Se întâmpla în Baia Mare, cu spectacolul „Furtuna“, eram împreună cu nişte colegi cu care făcusem facultatea, aveam o oarecare siguranţă pentru că ne ştiam. Nu am uitat prima experienţă pe scenă, dar nici nu m-am legat de ea. Am considerat că e un început, o treaptă. Simbolic, a fost important şi reţin foarte multe lucruri de atunci: reţin frigul din teatrul respectiv, că eram îmbrăcat destul de sumar (şi trebuia să joc în condiţiile respective). Ţin minte publicul de la premieră şi că am fost prezentaţi atunci ca membrii noi. Mi-am dat seama că trebuie să pun deoparte ce s-a întâmplat şi să mă gândesc la următorul spectacol.
Apropo de public, cum îşi da seama actorul dacă spectatorul înţelege ce se întâmplă pe scenă?
Întotdeauna ai un feedback de la spectator pe care nu poţi să spui cum îl primeşti, e ca orice întâlnire între doi oameni. Pur şi simplu, ştii. În sală e o pulsaţie, un freamăt ce se simte; şi nu neapărat din aplauze, chicoteli, râsete sau plânsete. E pur şi simplu o vibraţie care se produce. Pentru că nu există teatru fără spectatori, ca actor, nu poţi să nu fii atent la ce primeşti înapoi de la spectator. Dacă eşti onest cu tine, publicul va înţelege, chiar dacă nu tot din ceea ce tu ţi-ai propus ca el să înţeleagă. Ţine şi de instruirea omului care vine în sală: sunt oameni care au citit mai mult, alţii care au citit mai puţin, important e că vin… Eu respect întotdeauna opinia spectatorului obişnuit, nu pe a celui viciat (actori, regizori, teatrologi). Noi suntem viciaţi, nu mai suntem spectatori.
Nu ne mai bucurăm la fel?
Ba da, eu mă bucur la spectacolele la care merg. Probabil contează cum eşti alcătuit ca individ. E foarte important să păstrezi ataşamentul pentru teatru, pe care unii critici nu îl mai au. Ei urăsc teatru, altfel, nu pot să-mi explic de ce se comportă cum se comportă când vin la spectacol. Nu toţi, dar majoritatea se comportă aşa: intră de parcă le-ar aparţine sala, stau în primele rânduri, îşi notează în timp ce actorul joacă. E foarte interesant. De obicei oamenii de teatru sunt gălăgioşi, se comportă necivilizat, vorbesc între ei, comentează. Toate acestea le pot confirma şi alţi colegi de-ai mei. Eu apreciez spectatorul care a venit, a cumpărat un bilet pentru că a vrut să vadă un anumit titlu, un actor, indiferent de spectacol. Nu trebuie condamnat nici dacă a râs, a plâns sau i-a plăcut şi, mai ales, nu trebuie condamnat pentru că nu i-a plăcut. E dreptul lui. Noi ne expunem, ceea ce facem încercăm să realizăm cât mai bine. Îi respectăm opinia, pentru că el a venit acolo să se bucure şi, dacă nu s-a întâmplat, este vina noastră sau nu e vina noastră (dar îi respectăm opinia). În general, omul de teatru e o specie mai ciudată.
Ce se poate îndrepta la el?
Eu de obicei nu dau sfaturi, însă dac’ar fi să dau un sfat criticilor, acesta ar fi următorul: în primul să citească piesa înainte să vadă un spectacol. Poţi fi surprins de numărul celor care habar n-au la ce au venit. Mi se pare esenţial, pentru că e ca şi cum un doctor ar veni să consulte pe cineva la plămâni fără să fi studiat plămânii în viaţa lui. Iar în al doilea rând, să nu vină cu preconcepţii ştiind că iubesc sau urăsc un regizor, actor etc. Să vadă spectacolul, iar, analizându-l, să facă o medie între ce şi-a propus artistul să facă şi ceea ce el a reuşit. Sunt foarte mulţi care scriu cu pixul otrăvit, execută sumar, au parti-pris-uri; te miri când ceva nu i-a convenit la cutare actor? Nu. Trebuie să fii profesionist, să vezi un spectacol de teatru detaşat de toate aceste informaţii parazitare şi să fii onest. Să taxezi sau să apreciezi în funcţie de onestitatea artistului.
Cum ai descrie întâlnirea cu Victor Ioan Frunză şi trupa de la CCUNB?
Este vorba de o colaborare lungă. Ne-am întâlnit în 2007 la Baia Mare. A fost invitat să monteze acolo împreună cu Adriana Grand „Istoria comică a doctorului Faust“, unul din spectacolele dragi mie, debutul meu. E cea mai importantă întâlnire pe care am avut-o în teatru până acum. De asemenea, cu trupa de la CCUNB a fost o altă întâlnire bună… Cu Sorin (Miron) m-am întâlnit în facultate, ne leagă o prietenie artistică, dincolo de cea umană. Am făcut facultatea împreună, am stat patru ani la Baia Mare, ne-am reîntâlnit de câţiva ani în Bucureşti şi lucrăm împreună cu domnul Frunză. Încet-încet s-a creat un nucleu. Tu i-ai spus trupă teatrală. Suntem, fară nume… nu ne deranjază (că nu avem un nume), ne asumăm lucrul ăsta. Dacă am trăi într-o lume bună, într-o societate dezvoltată în care autorităţile ar gândi ce să facă mai bine pentru oameni şi pentru cultură, probabil că am putea cumva să obţinem nişte fonduri, un spaţiu şi să acţionăm într-adevăr ca o trupă. Momentan avem un repertoriu şi lucrăm aici la CCUNB.
Ce sentimente te încearcă înainte de o premieră?
Niciodată nu mă simt pregătit sută la sută şi de accea o iau întotdeauna ca pe un test. De la momenul acela ştiu ce am de făcut. Încă se mai adaugă, se mai lucrează. Au fost oameni surprinşi de modificările făcute de noi dacă reveneau după câtva timp de la premieră, pentru că un spectacol, după ce a ieşit, nu e o formă fixă. Nu trebuie neapărat să-l modifici, dar trebuie să-l adaptezi. Acesta e marele test. Cred că după vreo zece reprezentaţii începi să te simţi stăpân cu adevărat pe rol. În principiu eu încerc, mă străduiesc să lucrez la fel, indiferent de rolul pe care îl am.
Cât contează pentru tine dacă îţi place un autor, un personaj…?
Nu e neapărat o chestie de plăcut sau neplăcut… Vorbim despre roluri mari. Ele ies la un moment dat, capodoperele apar când eşti pregătit, în contextul potrivit. Nu există reţetă. Încerc să nu am preconcepţii… mă simt într-adevăr apropiat mai mult de Shakespeare decât de Bernard Shaw, ceea ce nu înseamnă că n-aş putea să fac un spectacol mai puţin reuşit de Shakespeare şi unul foarte bun de Shaw. Nu e suficient să-ţi placă ţie foarte mult autorul… Cum ziceam, contextul e esențial: unde îl faci, cu cine îl faci.
Să continuăm cu câteva întrebări din Chestionarul lui Bernard Pivot. Cuvântul preferat?
Noapte.
Cuvântul care îţi displace?
Merinde.
Ce te incită?
Inteligenţa.
Ce te dezgustă?
Minciuna.
Sunetul preferat?
Sunetele instrumentelor muzicale.
Ce zgomot îţi creează disconfort?
Cineva care ţipă.
Ce altă profesie ţi-ar plăcea să faci?
Dirijor.
Ce a profesie n-ai face?
Profesor de matematică.
Ajungi în Rai. Fraza cu care te-ntâmpină Dumnezeu / cu care ai vrea să-L întâmpini?
Aşa-i că ai, Doamne, simţul umorului foarte dezvoltat? Iar El mi-ar răspunde râzând Aşa e!
Print