George Ivaşcu: Spectatorul nu vine la teatru să cumpere frustrările unui artist

La 14 ani, ani ştia că vrea să facă teatru şi cu arta Thaliei se îndeletniceşte de atunci. Crede că actorul rămâne şansa teatrului românesc. După multe şi variate roluri pe cele mai vizibile scene din ţară, după ce a încercat şi ipostazele de regizor şi de profesor ani întregi la UNATC, după ce şi-a obţinut doctoratul cu teza „Logica absurdului în arta spectacolului în secolul XX”, actorul George Ivaşcu a construit un teatru, împlinindu-şi un vis. Al lui şi fără îndoială şi al altora. Directorul Teatrului Metropolis, despre care vorbeşte cu nesfârşită dragoste, George Ivaşcu ne-a împărtăşit din gândurile sale despre teatrul ideal şi menirea lui, despre arta actorului, despre visători şi necesitatea visului în viaţa omului.

În ce stare vă aflaţi, la sfârşit de stagiune?

Din fericire, suntem foarte solicitaţi. Sunt foarte fericit că brandul Metropolis, deşi poate fi comentat, ca orice altceva în România, s-a impus. Am reuşit ce ne-am propus acum doi ani, să contruim un teatru, un repertoriu şi un public. Iată că avem săli pline. Ieri au fost peste 200 de spectatori la spectacolul nostru din Parcul IOR, iar pentru mulţi doritori n-au mai fost locuri. Eu spun că noi suntem în slujba publicului şi-i oferim teatru. Acesta a fost proiectul meu de management, bazat pe conceptul de „teatru-hipermarket” – omul poate şi trebuie să aleagă din oferta teatrului, de la comedii bulevardiere până la „Hamlet”. Întotdeauna am avut grijă ca structura repertoriului să satisfacă gusturile, pentru că nu există un singur public şi nici nu poţi să creezi un fals elitism, care nu este benefic şi nu poate decât să ne facă antipatici, să ne izoleze la nivel de club, cum sunt unele asociaţii, satisfăcând gustul unui public restrâns.

Iată că oamenii vin la Metropolis, care nu este la kilometrul zero, dar nici departe de centru, pentru calitatea artiştilor care joacă aici şi mai ales pentru subiectele abordate în spectacolele noastre. Aproape fiecare producţie, indiferent de epocă în care e situată acţiunea sau indiferent de gen, este pe un subiect care interesează.

Dar ca actor, cum vă găseşte sfârşitul de stagiune?

În aceşti doi ani, cel mai frumos rol a fost, pentru mine, să construiesc un teatru. E adevărat că în ultima perioadă, la mustrarea profesorului meu Gelu Colceag, am revenit pe scenă, în  „Tarelkin”. Am reluat şi un spectacol mai vechi, „Podu’”, care se joacă cu sălile pline. Ceea ce mă linişteşte, fiindcă am dovada că oamenii îşi doresc o anumită calitate a actului artistic.

Nu vă ascund provocarea pe care mi-a făcut-o regizorul Alexandru Tocilescu, cu spectacolul „Nevestele vesele din Windsor”, după Shakespeare.

În ce fază se află?

De repetiţii. Muzica lui Nicu Alifantis este atât de bună şi de plină de sens şi de poezie, c-o să vă doriţi să cumpăraţi separat coloana sonoră ca s-o ascultaţi. Cred că această comedie muzicală cu care ne-a provocat Tocilescu va fi un produs unic pe piaţă, un musical, care va ieşi la toamnă, probabil înainte de 1 noiembrie. Atunci împlinim 3 ani şi vom avea 3 premiere: acest spectacol după Shakespeare; „Baba care ascultă Abba”, în regia lui Theo Herghelegiu, pe un text contemporan haios, despre bătrânei ce redescoperă momentele de tandreţe ale tinereţii; „Nebuna din Chaillot”, după Jean Giraudoux, în regia lui Alice Barb, cu o distribuţie foarte frumoasă (Dana Dogaru, Ileana Stana Ionescu, Alexandrina Halic şi Irina Petrescu), pe o temă foarte frumoasă – lumea afacerilor şi lumea celor care cerşesc – în care „nebunele”, adică oamenii care-şi mai permit să viseze, salvează şi împacă cele două lumi. Viziunea lui Alice Barb se înscrie în zona muzicală şi spectacolul va avea foarte multă muzică de bună calitate din Franţa anilor ’30-’40; Pregătim şi “Toulouse-Lautrec”, în regia lui Horaţiu Mălăele, în care este vorba despre cunoscutul pictor, despre anii de cabaret. Deci trei musical-uri şi un spectacol pe un text foarte contemporan şi pe o temă asemenea.

Am adus pe scena teatrului numeroşi actori seniori. Dar, în acelaşi timp, mă interesează foarte mult tinerii artişti şi programele dedicate lor. De altfel, ori de cât ori sunt întrebat, în oraş, la Bucureşti sau în altă parte, cum sunt tinerii artişti, invit oamenii să vină la teatru să-i vadă. Avem un program dedicat lor – creativitatea nu trebuie să se irosească prin săli de curs.

Ca profesor de actorie, văd lucruri de mare calitate şi-mi pare rău că publicul nu are acces la ele. Aşa că încerc să-i aduc în faţa spectatorilor. E păcat să se risipească prin diverse alte zone, unde oamenii se întâlnesc mai degrabă la o bere. E bine că există aşa ceva, dar nu cred că trebuie să reprezinte alternativa sau singura şansă oferită tinerilor. E o crimă că zona de teatru underground e singura şansă pentru ei. E foarte bine că există ca formă artistică, dar nu e suficient. Aşa că am grijă ca producţiile, ideile şi proiectele bune, care pun în valoare creativitatea tinerilor, să-şi găsească loc la Metropolis. Sau chiar teatrul nostru produce aşa ceva, în cadrul programului “Stagiarii”, de exemplu.

Astfel arată sfârşitul celei mai recente stagiuni. Dar prima stagiune din cariera dvs. v-o mai amintiţi, cea în care aţi jucat primul rol important?

Primul rol important a fost, după ce am terminat facultatea, Crăcănel în “D’ale carnavalului”. Cum spunea marele critic Valentin Silvestru, am făcut un rol antologic! M-a marcat la debut şi îl consider foarte important printre multele roluri pe care le-am avut. Ce păcat că avem o profesie efemeră! Nu ştiu când voi mai ajunge la acest tip de performanţă. Se întâmpla în 1994, la Teatrul de Comedie, în regia lui Mihai Manolescu. Am primit Premiul pentru Debut „Toma Caragiu”, urmat de Premiul Pentru Cel Mai Bun Actor.

Ce s-a schimbat esenţial în teatru de atunci?

Pe vremea când eu m-am apucat de actorie şi debutam, actorul de teatru era foarte respectat. Publicul înţelegea că arta actorului – nu actoria, căci vorbim despre actori şi artişti – presupune un anumit consum. La 19:30, să zicem, când trebuie să plângi, trebuie să ai curajul vulnerabilităţii tale în mod public. Publicul ştia şi se pregătea într-un fel pentru spectacol, ca să-l vadă pe actor.

Publicul acela care a văzut aşa ceva sau şi-a educat copiii în acest sens vine în continuare la teatru. Dar, din păcate, publicul ocazional, care înţelege că trebuie să-şi facă acest cadou, o seară la teatru – în 365 de zile, să se rupă de televizor şi de rutina care osifică sufletul – nu mai are mândria de a înţelege că a citi o carte sau a veni la un spectacol de teatru poate fi mult mai valoros decât să învârtă un ceas pe mâna pe care învârte cheile unei maşini şi să „se sparge în figuri” pe la nu ştiu ce mare cafenea pentru a impresiona o audienţă restrânsă şi snoabă. Modelul oferit de şmecherul papiţoi se simte. S-a  schimbat – culmea! – latura umană. Omul devine din ce în ce mai atent la ispitele zilei decât la visurile pe care şi le-ar putea permite. Vorbesc despre publicul ocazional, desigur, nu despre cel tradiţional şi cel educat. La Metropolis, am încercat să cultivăm menirea artei, aceea de a cultiva frumosul din noi şi din ceilalţi. De aceea ţin să fie un loc frumos, ca spectacolele, indiferent de gen, să ofere ceva frumos. Nu poţi acuza pe nimeni că s-a dus să muncească mai degrabă decât să se şcolească. Astfel de oameni vin şi oferta teatrului trebuie să aibă ceva şi pentru ei.

Mi-aş dori mult să intrăm cât mai mult în comuniune. În ultimul an au fost semne bune, nu numai la Metropolis. Oamenii încep să-şi dea seama de valoarea cadoului pe care şi-l pot permite, acela de a fi faţă în faţă cu cineva care nu minte. La actorul de bună calitate, nimic nu este minciună sau truc. Dacă faci asta, pierzi partida.

În ce priveşte calitatea publicului educat, care vrea să se emoţioneze, nu s-a schimbat mare lucru. Grav e că numărul celor care nu doresc aşa ceva este în creştere.

Dar în ce priveşte teatrul românesc în sine, ce s-a schimbat de când aţi debutat?

Cu încăpăţânare de visător, doresc să spun poveşti. E teatrul în care am intrat şi e teatru pe care vreau să-l fac. Vreau să plâng, să mă emoţionez într-un fel, să mi se întâmple ceva. Dacă ceva care face rău teatrului în mod real, acest ceva este experimentul. Dacă ceva a gonit publicul din sală a fost lipsa poveştii vesele sau triste sau şi vesele, şi triste. Oamenii pleacă atunci când nu înţeleg, când se experimentează pe ei. Nu cred că teatrul îşi poate permite ca cel care pretinde că face artă să facă artă pentru sine, în ideea că nu nu ne pasă de ce cred sau de ce înţeleg spectatorii. Acest tip de egoism este de netolerat. Banii plătiţi de spectator, mulţi sunt puţini, sunt, până la urmă, dreptul lui de a nu fi minţit, de a nu deveni cobai, de a fi respectat.

Eu propun un spectacol după ce fac o cercetare de piaţă pornind de la întrebarea ce şi doreşte publicul. Ca manager, regizor sau actor, nu am voie să nu mă intereseze că omul vrea să vadă altceva decât ce vede în realitatea imediat înconjurătoare. Problema nu se pune la modul „eu sunt marele artist, dacă mă înţelegi bine, dacă nu mă înţelegi, iarăşi bine”.  Nu ai voie să nu ţii cont de partenerul tău cel mai important, publicul. Dacă ceva s-a schimbat e pentru că unii fac artă de dragul lor sau de dragul artei. Numai pe banii tăi personali ai voie să faci ce vrei, dar nu pe banii publici şi ai spectatorului. Iată marea greşeală a unora care doar se plac pe sine, a artiştilor narcisişti, care ascultă 2-3 prieteni care vin în sală şi le spun că sunt geniali. Există acum foarte multe spectacole care nu au ca partener principal publicul. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să faci compromisuri şi să apelezi la vulgaritate. Trebuie să faci în aşa fel încât să nu uiţi să priveşti publicul ca pe un om. Cum spunea Heinrich Muller, teatrul este un pod între om şi om, într-un ocean de singurătate.

Omul care vine la teatru are nevoie de ceva, de curajul de a plânge, de a râde, de a simţa una sau alta. Nu  mai cred în codificarea actului artistic.  Nu vreau să stau mai mult de o oră la un spectacol, să nu mă emoţionez deloc şi să mă enervez că nu înţeleg ce se întâmplă acolo. Nu cred în acest tip de elitism. Poate că mulţi colegi se vor supăra pe mine, dar nu vreau să fiu deştept la teatru, vreau să fiu om. Nu vreau să stric poveşti sau subiecte importante punând un cod care să arate cât de deştept sunt. Iată ce s-a schimbat la un moment dat.

Dar în studenţie şi la începuturile carierei credeaţi la fel?

Întotdeauna am văzut teatrul la fel: ca pe un loc în care oamenii se întâlnesc pentru a comunica, pentru a se emoţiona, pentru a se întâmpla cu ei altceva decât se întâmplă în fiecare zi, ca pe o evadare în alt tip de realitate virtuală. Decât să stau la computer şi să mă duc într-o realitate virtuală mai bine vin la străbunicul computerului, teatrul, unde nişte oameni, chiar în faţa mea, se emoţionează şi mă emoţionează. Asta am crezut mereu. De asta m-am apucat de teatru. De asta nu cred în spectacolele pe care nu le înţeleg decât regizorul şi cel mult secretarul literar care scrie în caietul-program ce se întâmplă pe scenă. Nu cred în cronicile ultraspecialiştilor noştri, care aplică o grilă ce nu are legătură cu fenomenul teatral. Spun a mia oară: nu trebuie să experimentezi pe banii spectatorilor şi mai ales pe sufletele lor.

Dacă ştii de ce vine omul la teatrul, atunci ştii cu exactitate ce ai de făcut. Dacă omul spune că vrea să vină ca să nu înţeleagă nimic înseamnă că regizorul respectiv şi-a făcut datoria. Dacă omul zice că vrea să plece de la teatru „cu o lacrimă de râs sau de plâns”, vorba lui Caragiale, cu care toţi ne batem în piept… Teatrul înseamnă un subiect şi nişte oameni cărora li se întâmplă diverse evenimente, fericite sau nefericite. Cu cât lumea se complică, cu atât vreau să trăiesc mai simplu. Probabil că teatrul trebuie să se întoarcă la natural. Hai să nu mai băgăm atâtea E-uri în spectacol, prea sunt multe artificii: voci, acţiuni etc. Au intervenit prea multe E-uri. De aceea oamenii caută cu disperare s-o vadă pe doamna Olga Tudorache, pentru că este autentică. Şi există şi alţi practicanţi ai teatrului autentic, fără E-uri. Până la urmă, omul cumpără autenticul, fie că e vorba de „Hamlet” sau de comedie bulevardieră.

Facultatea de profil v-a ajutat să faceţi această descoperire sau ea e doar consecinţa personalităţii dvs.?

Facultatea m-a ajutat fiindcă am avut şansa să studiez într-o vreme când mari actori erau şi profesori. Unii dintre ei s-au prăpădit. Împreună cu colegii mei, am învăţat un lucru esenţial: arta actorului este arta de a emoţiona. Ceea ce, ca profesor, le spun studenţilor. Da, m-a influenţat mult facultatea. Am ieşit de multe ori în străinătate, unde teatrul românesc era apreciat. Am avut prilejul să montez la Novisad, în Serbia, sau să predau la Universitatea Naţională de la Budapesta. Se uitau la mine admirativ, ca la un om din teatrul românesc! Cred că şcoala românească de teatru este în continuare axată pe acest tip de autenticitate, pe care am învăţat-o de la profesorii noştri, mari actori pe care i-am pierdut. Noi nu putem decât să transmitem onestitatea pe care am învăţat-o la rândul nostru.

Spectatorul nu vine la teatru să cumpere frustrările unui artist. Influenţa şcolii a fost şi este mare în ce mă priveşte: m-a învăţat că teatrul este arta verosimilului, mai mult, a adevărului.

Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat în facultate?

Fii tu însuţi. Este primul pas, care te face, dincolo de toate obstacolele posibile, să-ţi consolidezi personalitatea. Marii artişti sunt în primul rând mari personalităţi. Din păcate, piaţa artistică românească s-a umplut de personulităţi. Există diverse persoane, cu diverse abilităţi, care sunt doar nişte maimuţe ce imită arta. Personalitatea majoră este exemplificată de doamna Olga Tudorach, cu  nobleţea cu care ştie să încarce emoţional publicul, cu dăruirea ei reală. La teatru n-au ce căuta egoiştii, cei care doar vor, ci cei care ştiu să dăruiască.

Dem Rădulescu îi spunea studentului: „Dragă, gândeşte-te bine dacă vrei să pui o piatră la temelia teatrului sau vrei s-o iei acasă.” Trebuie să te gândeşti bine, e o chestiune de opţiune. Am învăţat lecţia: să nu minţi publicul. Marii actori nu minţeau niciodată publicul, erau autentici sau căutau să fie cât mai verosimili, să (se) dăruiescă, să emoţioneze. Aşa credeam la 14 ani, când m-am îndrăgostit de teatru văzându-l pe Octavian Cotescu, aşa cred şi acum. Nu s-a modificat nimic. Cred în teatrul pentru omul din faţa ta, teatrul care are la bază o formulă simplă: iubirea.

Dacă ar fi să alegeţi trei roluri care vă reprezintă?

Risc să-i jignesc pe ceilalţi, dar spun aşa: cel mai important e Crăcănel, rolul de debut, în „D’ale carnavalului”, urmat de Tipătescu, în „O scrisoare pierdută”, celebrul spectacol al lui Alexandru Tocilescu de la Naţionalul bucureştean, în 2000, cu o distribuţie impresionantă. A fost un rol de cotitură, Tocilescu a făcut primul act de curaj – a adus în zilele noastre montarea-tabu. De aceea a şi făcut valuri spectacolul, căci Caragiale a fost contemporaneizat pentru prima oară, ceea ce a intrigat, evident. A fost un act de curaj, care m-a făcut să am cât mai puţine prejudecăţi faţă de ce înseamnă  o formulă.

Un rol semnificativ ar putea fi cel din „Tarelkin”. E ca o întoarceree în studenţie, căci de atunci n-am mai lucrat cu Gelu Colceag. E un rol care a venit după doi ani în care n-am vrut să joc, prioritatea fiind să construiesc teatrul. Foarte puţini actori se pot lăuda că au făcut aşa ceva! Pentru mine, e minunat că voi lăsa în urma mea un teatru. Revenirea pe scenă a însemnat un chin foarte mare, aproape că-mi uitasem reflexele de visător. Prioritatea mea îmi cerea să fiu pragmatic încontinuu, să găsesc soluţii. Nu mai aveam curaj să mă las în visare. Acum încerc să negociez timpul între visarea de actor şi pragmatismul de producător. Încă nu m-am armonizat. Sunt în continuare atent la toate dificultăţile, ştiu că e bine că m-am pus în slujba colerilor şi că încerc să rezolv probleme înainte ca ei să le resimtă ca pe nişte probleme. Dar „Tarelkin” mi-a deschis dorul de a fi şi visător.

Aveţi roluri pe care le consideraţi ratate?

N-aş putea spune asta. Ştiu că, ori de câte ori urc pe scenă sau mă pregătesc, fac toate eforturile să fiu un copil care se joacă. Nu mi-e jenă să spun că cea mai importanţă condiţie pentru a deveni artist este să rămâi, în sufletul tău, copil. Chiar dacă rolul X din spectacolul Y n-a fost cea mai frumoasă convenţie a jocului respectiv, nu mi-a lipsit niciodată credinţa. Pariul meu, de la 14 ani, a fost să am şansa de a trăi mai multe existenţa într-un singură. Aşa că de la un rol la altul încerc şi uneori reuşesc să fiu altcineva, uneori bine, alteori neşlefuit. Complexatul ridicol şi răutăcios din „Podu’”  n-are nici o legătură cu Tarelkin, de exemplu. Nu vreau să prezint publicului aceeaşi marfă. Încerc continuu să mă adaptez unui alt tip de existenţă. De aceea anumite roluri sunt şlefuite şi altele nu, dar în compoziţie nu mi-a lipsit onestitatea de a fi acolo.

Cum ştiţi dacă reuşiţi?

Din felul în care vin la mine oamenii şi mă salută, din tăcerile publicului. Pe scenă, când joci, simţi cum se lasă o tăcere şi cum te ascultă într-un anumit fel, au grijă să nu te deranjeze. După liniştea sau foşgăiala din sală, după ochii strălucitori pe care-i vezi la aplauze şi care spun sau nu „îţi mulţumesc” . La aplauze eşti ca un elev scos la lecţie. Dacă ai învăţat bine, vezi admiraţia din ochii celuilalt.

Nimic nu poate fi mai frumos decât o sală plină, în care ochiul publicului nu te minte. E foarte cinstit să te măsori prin ceilalţi, să nu trebuiască să te minţi, în singurătatea ta, că eşti cel mai bun. E ca-n iubire. Cât dai e direct proporţional cu cât primeşti. Ochiul publicului e întotdeauna foarte onest. Dacă îl minţi sau nu-ţi pasă de el, te tratează la fel. Din felul în care spectatorii mai rămân în sală ştiu când un rol sau un spectacol e bun.

Dar rolurile cum vi le alegeţi?

Caut ceva ce n-am mai trăit, considerent din care am refuzat roluri. Cel mai simplu ar fi să le aleg pe cele cu care ştiu c-o să am succes. Dar prefer să risc într-o zonă în care n-am mai fost din două motive: pentru că nu vreu să-i propun publicului care m-a mai văzut acelaşi fel de a vorbi, acelaşi fel de a râde etc. şi fiindcă am rămas consecvent acelei şanse de a mai trăi şi o altă viaţă. Pentru mine, nimic nu este mai frumos decât omul. Şansa de a încerca alte existenţe e importantă. Nu vreau să mă repet, e urât să trăieşti doar din două corzi. De aici, marea mea admiraţie faţă de muzică. Cu şapte note se compune muzică la infinit. De ce n-aş putea şi eu, cu şapte sentimente, să compun muzică? Ea emoţionează şi energizează, simţi versul şi îţi place chiar dacă nu cunoşti limba în care e spus. Nu vreau să cânt doar cu două corzi şi să scot aceleaşi sunete. Mi s-ar părea gol.

Ştiu că nu am un fun club, că nu sunt o vedetă mediatizată şi nici nu-mi doresc! Dar ştiu că am un public fidel, alcătuit din visători ca mine. Important e că sunt într-o permanentă căutare sufletească.

Credeţi în categorizarea actorilor în „instinctivi” şi „lucizi”?

Distincţia există. Ideal este să fi şi, şi. Ce este energia, cum le spun studenţilor? MC2, o ştim de la Einstein. Energia este alchimia superbă între a gândi şi a simţi. Dacă reuşeşti să armonizezi cele două coordonate, intri în echilibru cu tine. Echilibrul este relaţia armonioasă dintre ce gândeşti şi ce simţi. Dacă ştii să-ţi negociezi trăirile, vibraţiile, ele conduc spre o stare.

Cu cât avansez în experienţă, cu atât mi-e mai greu să dau sfaturi. Îmi dau seama că fiecare palpează şi înţelege viaţa altfel. Aşa am ajuns să încerc să împac pragmaticul şi visătorul din mine.

Dar despre teatrul nostru din 2010 ce spuneţi?

Ar trebui să ne respectăm mai mult condiţia de visători. Ar trebui să oferim oamenilor o altă perspectivă. Nu cred în spectacolele care „se poartă”, inspirate din asocierea imediată a realităţii cu realitatea. Teatrul este şansa de a visa în realitate. Produsul trebuie să-i dea omului altceva. Doar suntem o natură duală: inspiraţie-expiraţie, tic-tac, zi-noapte, pragmatic- visător, diurn-nocturn. Poate că pentru teatru e cel mai bine să se joace seara deoarece atunci condiţia diurnă a omului se duce spre cea noctură. Seara, când a obosit, omul se întâlneşte cu cel care visează. De aceea, la ora 7 seara, produsul meu trebuie să fiu un îndemn spre un alt tip de viaţă, spre speranţă, credinţă sau spre orice altă sferă pentru care nu ai timp, din cauza realismului pragmatic, rutinat, în care trăieşti zi de zi. Teatrul trebuie să ofere ceva care să te facă să uiţi de tine, ca om pragmatic, şi să mai şi visezi, să mai şi speri.

Şi ne oferă teatrul de azi aşa ceva?

Din păcate, nu prea. Unii au înţeles greşit că, dacă suprapui realitatea peste teatru şi distrugi visul, eşti pe drumul bun. Eu zic că este greşit. Mi se pare un mare minus al teatrului de acum. Cu cât realitatea este mai bulversantă pentru fiecare dintre noi, cu atât trebuie să ne întoarcem la poveşti, la alternativa din dualitatea umană.

Am fost crescut de ai mei să nu vorbesc despre vecini. Aşa că vorbesc despre ce trebuie să fac eu ca să fie mai bine. Dacă vă uitaţi bine în peisajul repertorial al teatrelor bucureştene, vedeţi că suprapunerea  realităţii peste realitate duce la anulare – minus cu minus se anulează. Teatrul nu trebuie să fie un jurnal de ştiri.

Dar un plus al teatrului nostru?

Actorul. Vă spun eu că nici un actor nu-şi doreşte să joace în chestii submediocre, dar este forţat, din diverse motive. Şansa teatrul românesc dintotdeauna au fost actorii. Sigur, avem mari personalităţi în regie, dar cel care duce încontinuu greul, pentru că duce lupta cu publicul, este actorul. În tipul de teatru practicat de marii noştri regizori, cel care convinge este actorul. Şcoala noastră este în spiritul tradiţiei bune şi sănătoase de a convinge. Iată partea pozitivă. Şansa teatrului nostru este tocmai actorul. Şi avem actori buni (n-o spun pentru că sunt actor). Văd spectacole ale colegilor şi mă uit la ei cu mare bucurie, ceea ce îmi provoacă plăcere şi linişte.

Cum poate teatrul să câştige noi spectatori?

E greu. Nu ştiu. Noi am încercat să mergem la ei, în aer liber, prin programul de spectacole din parc. Ştiu doar că eu, oriunde m-aş duce – la un festival, pe stradă sau la o nuntă – mă încăpăţânez să fac ceea ce media nu face la ora asta. Nici una din televiziunu nu îşi propune să facă o emisiune de teatru de 1 minut.  Artiştii nu pot merge în cartiere să le spună oamenilor să vină la teatru. La noi, cultura ca prelungire a educaţiei este ruda cea săracă, în ce priveşte interesul acordat, deşi avem profesori şi artişti buni în toate domeniile.

Oamenii şi-ar dori teatru. Dovadă, mulţimea care dădea buluc la teatrul-cort din parc. Oriunde vorbesc, le reamintesc să nu uite să fie copii, să nu uite de bucuria pe care ţi-o provoacă venirea lui Moş Crăciun. Spun ori de câte ori am ocazia: „Nu uitaţi că, din 365 de zile, trebuie să lăsaţi măcar 1 zi pentru suflet.” Să renunţăm la trăi mimetic, să ne întrebăm ce n-am mai făcut de mult.

În ultimii ani, a avut loc o revenire a oamenilor la teatru. Pe undeva, preaplinul informaţional îi face să caute şi alte soluţii.

Dar cinefilii, melomanii sau iubitorii de literatură (foarte mulţi) care nu merg la teatru? Cum se explică?

Cred că e o atitudine care vine din prejudecată, ceva de genul „Hai, bă, lasă, mie îmi e de ajuns”. E o chestiue de curaj, eu aşa le-aş spune. Merită curajul. Pierzi când nici măcar nu te atingi de aşa ceva, nici din pură curiozitate. E păcat, pentru că viaţa e scurtă. Te trezeşti că-ţi spui că n-ai fost la teatru de 20 ani! Cred că merită să încerci măcar, că nu-ţi face rău şi nu implică nici un risc! E ca şi cum ai spune că nu-ţi place să călătoreşti. Fiindcă viaţa e o frumoasă călătorie, merită să vizitezi şi Parisul, şi Ankara, şi Antarctica.

În calitate de director al Teatrului Metropolic, în funcţie de ce criterii vă alegeţi proiectele?

În primul rând,  în funcţie de subiect. În al doilea rând, în funcţie de transformarea lui într-o poveste, nu doar într-un experiment. Mă interesează ca povestea să se înţeleagă, să mă emoţioneze, să-mi placă. Am nevoie de un răspuns convingător la întrebarea de ce aş cumpăra bilet la un asemenea spectacol, şi nu la altul. Vin la casa de bilete, văd un program afişat, cu titluri şi nume de actori. Nu ştiu neapărat subiectul piesei, dar mă tentează. Întreb casierinţa şi ea trebuie să-mi răspunsă. „De ce să aleg acest spectacol?” „Pentru că aţi uitat să iubiţi, domnule.” Asta înseamnă „Romea şi Julieta”. Mă interesează proiectele în care conceptul se transformă în emoţie. Cum tace doamna Olga Tudorache pe scenă nu ştie să tacă nici un alt actor, nu?

Pare simplu, dar nu e!

Nu e deloc. Întotdeaună mă gândesc mult înainte să accept o propunere. Şi mai intervine ceva: bunul-simţ al actorului, care nu vrea ca spectatorii să plece din sală. Nici un actor, pe scenă, nu-şi doreşte ca publicul să iasă din sală, să rămână departe de ce se întâmplă pe scenă. Sigur că n-ai cum să-i mulţumeşti pe toţi. Dar nici să-i dezamăgeşti!

Nu sunt mari filozofii. Cu cât avansez mai mult, cu atât îmi permit mai puţin să fiu vehement. Prefer să văd oamenii emoţionaţi, că ies din sală şi mai stau un minuţel să vorbească despre spectacol. Primesc ca feedback o doză de normalitate. Nu vreau să cred că noi suntem mai deştepţi decât oamenii din sală, că suntem mai frumoşi sau mai speciali. Vreau să cred pur şi simplu că suntem oameni. E o ecuaţie atât de simplă!

În rest, sigur, citesc textul, sunt atent la detaliile scenografice, îmi imaginez cu mintea de actor cm cum ar arăta povestea. E o gândire simplă, de gospodar. Ştiţi care e cel mai frumos compliment pe care l-am primit indirect? Veneam la birou şi mă opreşte casieriţa să-mi spună că tocmai a plecat o doamnă cu o fetiţă. Doamna a cumpărat bilete, mi-a povestit. Fetiţa, de vreo 5-6 anişori, se uita în jur fără să înţeleagă ce e un teatru. Şi îi zice mamei: „Mami, aici locuiesc oameni buni.”  Pentru mine, ăsta e rostul teatrului.

Print

6 Comentarii

  1. kaka 20/07/2010
  2. anarchos 21/07/2010
  3. anarchos 21/07/2010
  4. Pariuri 23/07/2010

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.