Interviu realizat de Andrada Popa – Anul I, UNATC București, Teatrologie
George Piştereanu face parte din noul val de actori români, s-a afirmat în lumea cinematografică încă din perioada adolescenţei, după ce a interpretat rolul lui Silviu din ”Eu când vreau să fluier, fluier”, filmul regizat de Florin Şerban, care s-a bucurat de două premii la Festivalul de film de la Berlin din 2010. Actorul a fost onorat şi la Premiile Gopo. Tânărul a studiat actoria la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC). Aşa a început George Piştereanu să se bucure şi de începutul unei cariere internaţionale şi este o prezenţă din ce în ce mai vizibilă în domeniul cinematografic şi teatral. A avut roluri importante în filme: „Loverboy” (2011); „You’re ugly too” (2015); „Miracolul din Tekir” (2015) şi lista continuă. Ȋn ultimul timp a fost prezent şi pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti (TNB) în „Medeea, mama mea” şi în „No man’s Land”. L-am invitat la o discuţie prietenoasă despre diferenţele dintre teatru şi film, despre generaţia lui de artişti, dar și despre starea actuală a acestei lumi.
Să începem din perioada copilăriei, când spun ,,copilărie’’ la ce te gândeşti?
La anii ăia petrecuţi de mult, de care nu prea îţi aduci aminte foarte multe lucruri sau îţi aduci aminte frânturi.
Când ţi-ai descoperit pasiunea pentru actorie?
Cred că odată cu instalarea internetului. Nu era chiar internet, era o reţea de cartier, programul acela Torrent-ul ODC. Înainte să îţi pui net, te legai în reţea cu ceilalţi colegi, băieţi din zonă, iar când am obţinut acordul de acasă să mă leg în reţea, am început să descarc foarte multe filme.
Ce film te-a inspirat ?
Este greu de spus, vedeam undeva la 5 filme pe zi, foarte multe filme, pornind de la Federico Fellini… Nu aveai unde să vezi astfel de filme, la televizor nu prea se difuzau atunci filme bune, în perioada aia erau filme ca „Home Alone”… Sigur, ele nu sunt neapărat filme rele, dar nu cu așa ceva îţi începi infuzia în această meserie. Deci așa s-a întâmplat. Eram prin școala generală. Mie îmi plăcea și să cânt, eram cumva atras de zona asta.
Am citit într-un interviu că ai fi vrut să dai la Academia de Poliţie. Dacă ar fi să dăm timpul înapoi, ai alege tot actoria?
Nu ştiu, este o întrebare grea. Și eu mă întreb, dar încă nu îmi răspund la întrebarea asta. Cred într-o ordine a lucrurilor, că aşa a trebuit să fie. Au fost persoane pe care le-am întâlnit la un moment dat în viaţă şi cumva m-am orientat spre zona asta.
Ai cunoscut succesul încă din copilărie cu rolul lui Silviu din filmul regizat de Florin Şerban „Eu când vreau să fluier, fluier”, care s-a bucurat de premii importante la Festivalul de Film de la Berlin. Cum te-a schimbat pe tine ca om acest lucru?
M-a făcut mai precaut, m-a maturizat mai devreme. Trebuie să ai grijă ce spui, la lucrurile pe care le faci, pentru că deja opinia publică mai mult sau mai puţin te vede cumva. N-am o problemă cu acest stil de viaţă, eu sunt un om discret, viaţa mea particulară este viaţa mea particulară. Când dau interviuri, nu vorbesc despre viaţa mea personală. Nu le amestec niciodată, cel puţin încerc, nu ştiu cât voi reuşi, dar până acum au fost două domenii total separate.
Ce înseamnă „teatrul” pentru tine?
Teatrul este ca o piatră care durează foarte mult timp, trebuie să o iei cu dalta şi ciocanul. Iar actorul este și el ca o piatră, care trebuie șlefuită permanent pe tot parcursul vieții.
Care este prima amintire despre teatru?
Prima mea amintire despre teatru e de când mergeam cu clasa la teatrul „Ion Creangă”. După aceea am intrat în zona spectacolului, în zona de performance, am făcut parte şi din corul de copii de la Opera Naţională din Bucureşti. Cumva de prin clasa a VI-a – a VII-a am intrat în cor. Nu ştiam că se va ajunge aici, dar mi-a plăcut zona artistică, asta este clar.
Cum te autoevaluezi şi ştii că „produsul” final e bun?
Există un simţ al penibilului, dezvoltat la unii mai mult, la alţii mai puţin. Cred că simţul penibilului îţi dă cumva o marjă de eroare, plus-minus. Acum, că este bine sau rău îţi dai şi tu seama. Un filtru ar fi linia aceasta a penibilului pe care o avem cu toţii. Dar, pe de altă parte, cât de bine este… e foarte subiectiv.
Ți se întâmplă ca atunci când eşti pe scenă să te vezi din exterior, ca şi cum ai fi propriul tău spectator?
Nu cred, nu mi s-a întâmplat să mă văd din exterior. Există o stare de euforie, o stare de desprindere de tine cumva, te simţi plutind. Dar să mă văd pe mine, nu ştiu, nu cred că am făcut acest lucru.
Care sunt diferenţele între a fi actor de teatru şi a fi actor de film? Diferă construcţia personajelor de la teatru la film?
Incredibil de mult, la teatru ai timp să cauţi personajul, ai timp şi după ce dai premiera, încă îţi mai poţi căuta personajul. Adică sunt foarte mulţi actori care la premieră nu au găsit personajul. Noi, care suntem din domeniu, ne dăm seama de acest lucru, dar este de acceptat, este un proces continuu. La film reacţia trebuie să fie imediată, nu are nimeni timp pentru tine să te aştepte şi nici nu ai cum să faci o repetiţie ca la teatru, n-ai cum să dai un şnur, totul trebuie să fie pe moment. Evident că există o pregătire în prealabil, dar pe care şi-o face fiecare, însă la teatru o faci într-un colectiv, o faci în echipă… Din punctul meu de vedere, actoria şi mai ales cea de film este o oglindă a vieţii în general făcută fast forward. Ȋn teatru nimeni nu o să te critice că aia nu e o uşă adevărată sau că în spate nu ai marea. Ȋn teatru există o convenţie foarte bine stabilită. Din punctul ăsta de vedere, teatrul şi filmul sunt două meserii aparent asemănătoare, dar total diferite.
Accepţi orice rol?
Nu, evident că nu.
Unde te-ai aflat în postura de a refuza un rol, la teatru sau la film?
Nu cred că m-am aflat în această postură, nu ţin minte să fi refuzat, oricum nu au venit atâtea roluri spre mine. Depinde de ce faci, cine joacă, sunt o sumedenie de lucruri care fac ca un produs să fie bun, mai ales un produs de artă. Poate să fie un rol ofertant, poate să fie o echipă foarte bună şi totuşi filmul sau spectacolul să nu iasă cum s-a prevăzut, se poate întâmpla orice. Din acest motiv spun că e o artă subiectivă, foarte subiectivă.
Ce îmi poţi spune despre lucrul în echipă? Despre comunicarea în scenă, pe platoul de filmare.
Trebuie să fie o colegialitate, să fie un ajutor reciproc. Nu funcţionează dacă fiecare este pentru el, nu are cum. Trebuie să te gândeşti la economia spectacolului… nu îți aduci divergențele personale pe scenă.
Cât de mult contează energia publicului la un spectacol?
Contează foarte mult, e normal că trebuie să ajungi la nivelul la care să manipulezi tu energia publicului, despre asta este vorba. Trebuie să ajungi să te poţi juca într-un fel cu lucrurile astea. Din punct de vedere al convenţiei teatrale, cred că lucrurile se rezolvă foarte repede. Oamenii intră, mulţi văd, puţini cunosc.
Din punctul tău de vedere, a evoluat România pe plan cinematografic şi teatral? Spre ce crezi că ne îndreptam?
Cred că se fac mai multe filme, dar nu ştiu dacă am evoluat. Orice an care trece este o evoluţie şi orice evoluţie poate fi privită ca o involuţie. Pentru unii poate pare o evoluţie, pentru alţii o involuţie, depinde pe cine întrebi. Eu nu cred că este o evoluţie, cred că suntem constanţi, încercăm să găsim bucurie în lucruri, așa mi se pare mie, vibe-ul ăsta îl simt. Ȋncercăm să găsim în multe lucruri bucurii, chiar şi acolo unde nu sunt. Ȋncercăm să ne americanizăm.
Care este cea mai frumoasă lecţie de actorie pe care ai primit-o?
Ar fi o frază: „Ascultă-ţi instinctul că niciodată nu te minte.”
Care sunt avantajele și dezavantajele generaţiei tale de artişti?
Un avantaj al generaţiei mele ar fi că suntem tineri. Dezavantajele, că suntem sau cel puţin am fost pionieri. România a avut o deschidere către Uniunea Europeană, către America şi către celelalte ţări după anii ’90. Nu am venit pe un fond cultural bogat internaţional, din acest motiv, după ’90, oamenii de profil au încercat să se externalizeze, să iasă în Europa, să arate că şi noi facem, pentru că a fost o perioadă pierdută din punct de vedere al filmului. Închiderea ţării cu graniţe foarte solide nu ajută filmul, nici teatrul. Mai ales în cazul filmului – când ai un film trebuie să îl arăţi. Au fost artişti incredibil de buni, dar, repet, au stat în România. Ca să poţi să avansezi, trebuie să vezi ce fac şi alţii, pentru că tu o să crezi că ai descoperit roata şi, de fapt, ea era descoperită. Nici Fellini nu era ceea ce este, Fellini rămânea Fellini în Italia, dacă nu ieşea să-şi arate filmele.
Print