Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, George Steiner…
„Sau poate că tragedia n-a murit, ci doar și-a modificat stilul și convențiile. În Mutter Courage, există un moment în care soldații aduc pe scenă corpul neînsuflețit al lui Schweizerkas. Ei bănuiesc că mortul e fiul lui Courage, dar nu sunt absolut siguri. Vor, de aceea, s-o forțeze să-l identifice. Am văzut-o pe Helene Weigel interpretând această scenă cu Berliner Ensemble, deși cuvântul „interpretare” este mult prea palid pentru a reda minunata incarnare a personajului pe care a realizat-o. Când corpul i-a fost pus în față, ea a clătinat doar din cap, într-o negare mută. Soldații au silit-o să mai privească o dată. Din nou, niciun semn de recunoaștere, ci doar o privire fixă, inexpresivă. În timp ce mortul era dus afară, Weigel și-a întors capul, deschizând larg gura. Expresia era cea a calului care țipă în Guernica lui Picasso. Strigătul care s-a auzit a fost aspru și teribil, imposibil de descris. Dar, de fapt, nu se auzea nimic. Nimic. Strigătul era tăcere absolută. Era o tăcere care țipa și țipa în întregul teatru, făcând spectatorii să-și plece capetele, ca în fața unei rafale de vânt. Și acel țipăt în tăcere mi-a părut la fel ca acela al Casandrei, când presimte mirosul sângelui în casa lui Atreu. Era același strigăt sălbatic, cel cu care imaginația a marcat pentru prima dată sentimentul tragic al existenței noastre. Aceeași sălbatică și pură tânguire generată de inumanitatea omului și de irosirea vieții lui. Curba tragediei este, poate, neîntreruptă.
În sfârșit, trebuie să luăm în considerare și posibilitatea – pe care eu o socotesc îndepărtată – ca teatrul tragic să aibă înaintea lui o nouă viață și un nou viitor. Am văzut un film documentar care prezenta activitatea unei comune agricole chineze. La un moment dat, lucrătorii au început să se scurgă de pe câmpuri, au lăsat jos săpăligile și s-au adunat într-o piață mărginită de barăci. Au format un cor mare și au început să cânte un cântec de ură împotriva dușmanilor Chinei. Apoi un șef de grupă a sărit din rânduri și a interpretat un dans violent, complicat. El prezenta, prin pantomimă, lupta împotriva bandiților imperialiști și înfrângerea lor de către armatele țărănești. Ceremonia s-a încheiat cu relatarea morții eroice a unuia dintre fondatorii organizației locale a Partidului Comunist. Fusese ucis de japonezi și era îngropat prin apropiere.
Oare, mă întreb, nu din asemenea ritualuri de sfidare a dușmanilor și de cinstire a morților s-a născut tragedia, acum trei mii de ani, pe câmpiile Argosului?”
(Fragment din volumul, „Moartea tragediei” de George Steiner, traducere de Rodica Tiniș, Editura Humanitas, 2008)
Print