La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune în Life Story Corner o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror povești au rămas în pictură, literatură, sculptură, muzică, altfel spus, în artă, fie ea de acum sau de demult.
Gertrude Stein a fost scriitoare, colecționară de artă, grădinăreasă, sceptică, „mintea creatoare a secolului XX”, niznai, autentică și, în timpul Primului Război Mondial, șofer pe un Ford, pe care-l botezase Auntie după mătușa ei, asta pentru că se descurca admirabil în orice situație de urgență, iar în cele obișnuite avea un comportament acceptabil dacă era măgulită așa cum se cuvine. Însă Gertrude nu putea fi toate acestea deodată.
Gertrude Stein, o evreică germană, născută în orășelul Allegheny din Pennsylvania, stabilită apoi la Paris, este unul dintre cei mai importanți scriitori din gama celor pe care puțini îi citesc. În adolescență, Gertrude a trăit cu teama că, citind atât de mult, de la elisabetani la moderni, într-o zi n-o să mai aibă ce face. Venită dintr-o familie mic-burgheză, ea s-a bucurat că părinții ei nu sunt niște intelectuali, fiindcă intelectualii o îngrozeau. Pasiunea ei au fost frazele, mai ales după unsprezece noaptea, când nu mai ciocănea nimeni la ușa atelierului. Fraze care, prin simplitatea, precizia, firescul lor, au fost asemănate cu simetria muzicală a fugilor lui Bach. Ziarele nu puneau mare preț pe scrierile ei, dar ea considera că acestea își manifestau, de fapt, interesul și că frazele ei, chiar dacă editorii râdeau de ele, li se întipărseră întipărit deja în minte, doar că nu-și dădeau încă seama.
Pe când studia la colegiul Radcliffe, Gertrude s-a împrietenit cu un grup de fete și băieți și, sub conducerea lui Münsterberg, au început împreună o serie de experimente de scriitură automată, texte ce au fost publicate în revista de psihologie de la Harvard. Acela a fost primul text tipărit al lui Gertrude, iar metoda compoziției literare de atunci a dat tonul scrierilor de mai târziu, cum ar fi The making of americans sau Three lives.
Povestirea Melanctha din Three Lives, pe care a scris-o inspirându-se din ceea ce întâlnea pe drum, când urca din Rue Ravignan în Montmartre, unde, în aproape nouăzeci de ședințe, Picasso i-a făcut portretul, a marcat în special ruptura literară cu secolul al XIX-lea și intrarea în secolul XX. Până să devină unul dintre marii experimentatori ai literaturii americane, reinventând limbajul și formele literare, așa cum se întâmplă în lucrările pentru care este cunoscută, până acum tradusă în română doar Autobiografia lui Alice B. Toklas, la 8 ani, după ce l-a citit pe Shakespeare, Gertrude Stein a vrut să scrie teatru, însă la prima indicație scenică nu i-a venit în minte nimic spiritual și a renunțat.
Chiar dacă viața ei părea țesută cu un fir dramatic, o scenă largă în care intrau și ieșeau fel de fel de personaje, unele geniale, altele aproximativ geniale, altele probabil geniale, la început, extravagantei Gertrude nu i-a plăcut teatrul, fiindcă într-o piesă totul curgea prea repede, iar amestecul dintre ochi și ureche o obosea și emoția îi era astfel decalată. Cu toate acestea, mult mai târziu, a semnat piesele de teatru What Happened. A play sau Ladies’ Voice, spunând că o fascinau peisajele care ar putea servi drept decor. Gertrude, așa cum a zis-o de atâtea ori, și-a dorit să aibă cititori, nu colecționari de cărți sau nume, însă publicarea lucrărilor ei a devenit în sine un proiect complicat. Fără să mai stea pe gânduri, Alice B. Toklas, partenera ei de viață și de-o viață, s-a apucat să facă liste cu numele editorilor, ale librarilor, ale tipografiilor doar pentru ca Gertrude să se plimbe prin Paris ca să-și vadă cărțile în vitrinele librăriilor și apoi, la întoarcere, cu o bucurie copilărească, să îi povestească totul.
Cât despre ,,generația pierdută’’, acea avangardă dinainte de a se numi avangardă, aflată pe atunci într-o minunată inconștiență de sine, Gertrude i-a cunoscut și i-a îndrăgit pe toți, mai puțini pe câțiva. 27 Rue de Fleurus, un fel de kilometrul zero al boemiei pariziene, a fost locul în care Braque agăța picturile tuturor pe pereți, fiindcă era cel mai voinic, unde Picasso stătea genunchi în genunchi cu Gertrude, încercând s-o convingă că și ea ar putea fi nefericită, sau unde tabloul lui Matisse, Femme au chapeau, cel pe care privitorii voiau inițial să-l zgârie, fiindcă era prea urât, și-a găsit un admirator absolut neprefăcut. Astfel, sinceritatea și autenticitatea mărturisirilor, dragostea față de artă, empatia pentru sensibilitatea oamenilor au făcut-o pe Gertrude una dintre cele mai apreciate figuri ale peisajului artistic de la începutul secolului XX.
Dacă artiștii veneau în Rue de Fleurus ca să se sfătuiască cu Gertrude în legătură cu condiția artei, fie că vorbim de pictură, literatură sau sculptură, iubitele acestora veneau pentru Alice B. Toklas, care asculta mereu cu aceleași înțelegere și dezinteres problemele lor legate de amor, machiaj, parfumuri sau pălării la modă: ,,În acea primă seară eu și Miss Mars am abordat un subiect cu totul nou pe atunci, cum să te machiezi. Pe ea o interesau diversele tipuri umane, ea știa că sunt trei tipuri de femeie, femme décorative, femme d’intérieur și femme intrigante; nu-ncăpea îndoială că Fernande Picasso era o femme décorative, dar ce era oare Madame Matisse, femme d’intérieur am spus eu, iar ei i-a făcut mare plăcere chestia asta. Din timp în timp se auzea râsul spaniol, strident ca un nechezat al lui Picasso și izbucnea contraltoul vesel al lui Gertrude Stein, lumea venea și pleca, intra și ieșea. Miss Stein mi-a spus să stau alături de Fernande. Fernande era frumoasă mereu, dar cam autoritară. Am stat, stăteam pentru prima oară alături de soția unui geniu.”
Din această atmosferă fermecătoare, ispititoare se desprind figurile celor două, Gertrude și Alice, „plăcut de urâte”, după cum erau numite, care au început și au continuat treizeci de ani apoi un secret deschis, nici ostentativ, nici ascuns, în fond, doar un lucru simplu și sincer, și anume iubirea lor. Pe lângă pepene galben și stridii, Alice i-a servit Gertrudei și drept sprijin moral, o muză total atipică, care i-a asigurat atât de firesc stabilitatea emoțională și a continuat să o încurajeze până în ultima clipă. Și nimic nu le-a stat în cale să privească viața cu un umor molipsitor.
Atunci când nu voiau să vadă sau să primească pe cineva în salonul lor, mințeau că au multă treabă, mai exact să culeagă flori sau să aranjeze grădina. Când Georges Hugnet a scris un poem intitulat Enfance, Gertrude s-a oferit să-l traducă, însă în loc de asta a scris un poem despre primul poem. Iar Alice, după ce a găsit formula rose is a rose is a rose is a rose într-un manuscris de-al iubitei sale, a insistat să fie pusă pe hârtia ei de scrisori drept antet, pe lenjeria de masă și peste tot pe unde Gertrude i-a îngăduit. Nici în timpul Primului Război Mondial, când și-au luat angajamentul să distribuie echipament medical în Franța rurală, cele două nu au trecut neobservate, dacă e să amintim faptul că li s-a oprit Fordul chiar pe șinele dintre două tramvaie, astfel încât toată lumea a trebuit să coboare și să le împingă.
Gertrude Stein, cunoscută mai ales prin jurnalul iubitei sale, pe care tot ea l-a scris, așa cum Defoe a scris autobiografia lui Robinson Crusoe, rămâne azi una dintre figurile remarcabile atât în sfera artelor, cât și în cea a literelor, unde, deși nu și-a propus doar asta, a contribuit la reconceptualizarea limbii și a literaturii înseși, scrierile ei fiind un soi de cubism literar, un șablon de repetări asemănătoare unui tablou cu elemente precise. Astfel, a reușit întotdeauna să fie mult mai interesantă și mai amuzantă decât imitatorii ei, atât de neobișnuiți cu franchețea și nonșalanța Gertrudei:
„Oricine știe că eu spun tot felul de lucruri despre oricine și despre orice, vorbesc despre toată lumea, vorbesc cu toată lumea, vorbesc dacă am chef și cum am chef, dar cum cel mai adesea spun ce gândesc, lucrul cel mai potrivit pe care poate să-l facă cineva, dumneata sau oricare altul ar fi acela, e să fie mulțumit cu ce îi spun eu în față.”
Print