Gheorghe Visu e unul dintre actorii care încă mai poartă pe umeri poveștile de altădată, încărcate de farmec și nostalgie. S-a format în școala lui Liviu Ciulei, apoi a trecut prin cea a Cătălinei Buzoianu, a repetat cu Vlad Mugur, Victor Ioan Frunză, Dinu Cernescu, Silviu Purcărete… Din poveștile sale se nasc portretele unor mari oameni de teatru și caracterizări mai puțin întâlnite, detașate, dar pline de blândețe. Gheorghe Visu a rămas încă din tinerețe legat de Teatrul Mic, deși a jucat mult și la Teatrul Național din București. A tratat cu aceeași seriozitate și filmul, și televiziunea, dar mai ales teatrul. De curând, îl puteți vedea în „Anul dispărut. 1989”, la Teatrul Mic, unde îl interpretează pe însuși Dinu Săraru…
Ce anume v-a făcut să rămâneți atât de mult timp actor la Teatrul Mic?
Sincer să fiu, am vrut la un moment dat să plec, a fost o „chestiune” de orgoliu. De fapt am vrut, să plec de două ori. Am încercat o dată să plec la Teatrul Național, atunci când a venit Andrei Șerban, dar nu s-a găsit loc pentru mine. Și am mai încercat să plec acum vreo zece ani, dar a fost tot o chestiune de orgoliu, peste care până la urmă am trecut. Mai mult întâmplarea m-a făcut să rămân aici.
Credeți că este o coincidență? Se poate spune că Teatrul Mic a fost o școală de teatru?
Nu știu, numele meu e legat de acest teatru. Se pare că sunt cam ultimul „dinozaur” de pe aici. Teatrul Mic nu a fost o școală. Nu în sensul în care Teatrul Bulandra, de exemplu, e o școală (poate pentru că se păstrează acolo câteva repere culturale foarte bine definite). Toată lumea povestește despre ce se întâmplă în București și, din câte știu eu, nu e o mare fericire în teatrele de aici, în general. Dar la Bulandra toți ne uităm cu jind. Așa cum, probabil, în 1980 se uita lumea la Teatrul Mic. Atunci… aici, a existat un director, un animator, un impresar, un mare scriitor, Dinu Săraru. Dar a existat, în primul rând, Cătălina Buzoianu care a animat teatrul și fără de care nu se poate vorbi despre teatrul românesc din a doua jumătate a anilor ’70, anii ’80 și începutul anilor ’90. Eu cred că a dominat scena românească timp de vreo 20 ani, fără să spun că a fost singura… Am ținut să o menționez pe Cătălina Buzoianu pentru că ea ne-a format pe noi, trupa Teatrului Mic de atunci. Și-a pus amprenta și asupra umătoarelor generații de regizori, care poate n-ar fi existat fără Cătălina Buzoianu. Eu, noi, îi datorăm oricum foarte mult.
Ce a însemnat pentru dumneavoastră posibilitatea de a lucra cu acești regizori când erați foarte tânăr?
A fost o mare bucurie să lucrez cu ei. N-am jucat întotdeauna ce mi-am dorit, dar a fost o bucurie să lucrez, de exemplu, cu Silviu Purcărete. Am făcut un singur spectacol cu el. Era o distribuție tânără atunci (în anii ’80 se adunase la Teatrul Mic o gașcă „nebună”). Și Silviu Purcărete a scos o comedie fulminantă, „Mielul turbat” de Aurel Baranga. Mi-aș fi dorit să lucrez și cu alții în anii ’90. Cu Victor Ioan Frunză am lucrat o singură dată și am fost foarte impresionat. E unul dintre puținii regizori care știe foarte bine ce, cum, când să spună. Și atunci când dă o indicație te face să ți-o însușești ca și cum ar fi a ta.
Cu Victor Ioan Frunză am lucrat o singură dată și am fost foarte impresionat. E unul dintre puținii regizori care știe foarte bine ce, cum, când să spună. Și atunci când dă o indicație te face să ți-o însușești ca și cum ar fi a ta.
Cum arăta o repetiție a Cătălinei Buzoianu?
Ultimele repetiții la „Pescărușul”. S-a repetat toată primăvara, am ajuns în iulie și lipsisem două săptămâni (fusesem plecat în Canada, fata care juca Nina (Ana Ioana Macaria, n. red.) a plecat tot vreo două săptămâni în Brazilia cred, cu „Trilogia” lui Andrei Șerban). Era pe vremea când puteai să mai tragi de repetiții și era clar că nu vom avea premiera la sfârșitul stagiunii. Am fi vrut să avem un deadline pentru o vizionare, dar nu s-a putut. Valeria Seciu repetă foarte meticulos și se întoarce pe aceeași replică de multe ori și își reface drumul și îl mai face o dată gândindu-se și așezându-și în mintea și corpul ei toate indicațiile către cum va face personajul. Dorn era jucat atunci de Alexandru Repan care era lipit perfect de personaj. În ultima săptămână, înainte de închiderea stagiunii, Cătălina Buzoianu la sfârșitul fiecărei repetiții spunea: „Vai, foarte bine ați repetat! Extraordinar! Da, da, Repi ești extraodrinar. Dar când o să înveți textul?” Iar Repan răspundea: „Când o să-l învețe și omoloaga mea.” Din păcate în toamnă ne-a spus: „Eu nu mai am timp de voi, trebuie să mă însor. Spălați-vă pe cap cu piesa voastră”. Era „ceva” pe care îl întrezăreai chiar la acele repetiții puțin dezordonate, știai ce o să iasă. Cătălina Buzoianu are un fantastic simț al relațiilor de familie. Pe mine m-a fascinat întotdeauna acest simț al ei de a aduce familia aproape, să aducă dialogul mai „în bucătărie”. Asta e o expresie a unui alt mare regizor, Vlad Mugur. Repetam „Căderea Troiei” cu Leopoldina Bălănuță și Dana Dogaru care schimbau câteva tirade scrise în stil antic clasic, iar Vlad Mugur le spunea să coboare dialogul „în bucătărie”. Cătălina Buzoianu știe foarte bine să facă asta, să te scoată din convențional, să scoată din poezie ceea ce e „poetic”, să îl facă să trăiască și să fie viu.
Credeți că ducem lipsă de astfel de regizori?
Da. Ce se naște acum probabil va înflori la un moment dat. Viitorii mari regizori s-au născut deja și unii dintre ei lucrează în plin. Am să vorbesc despre ultimul proiect „Anul dispărut. 1989”. Am lucrat cu Ana Mărgineanu acum zece ani și acum o lună și este evidentă experiența pe care a acumulat-o în acești zece ani și mai ales cât de mult a crescut și s-a maturizat artistic. Mi-ar plăcea s-o văd lucrând o piesă clasică pe care s-o trateze așa cum a tratat piesa lui Peca Ștefan. Pentru că e vorba tot de relații de familie și aici. Mai pot vorbi despre Vlad Cristache care e foarte inventiv, foarte personal, are foarte mult umor. Eu sunt format la altă școală, la începutul anilor ‘70, la vechea școală a Bulandrei a lui Liviu Ciulei. Atunci eram student și eu așa am învățat să fac teatru. Să intru și să știu ce caut în scenă, să știu ce vreau să obțin și, dacă am obținut sau nu, să reacționez. Știu de unde vin, și când plec știu că plec victorios sau frustrat. Încerc să mă adaptez la generațiile de acum pentru care toate aceste exactități nu mai au atât de mare importanță. Una dintre calitățile mele este faptul că am o mare apetență pentru a face ceva neobișnuit, nu-mi place să realizez ceva convențional, caut întotdeauna ceva inedit.
Ce roluri v-au plăcut în mod deosebit?
Când eram tânăr mi-ar fi plăcut să joc Ion din „Acești îngeri triști” de D. R. Popescu.
Eu sunt format la altă școală, la începutul anilor ‘70, la vechea școală a Bulandrei a lui Liviu Ciulei. Atunci eram student și eu așa am învățat să fac teatru. Să intru și să știu ce caut în scenă, să știu ce vreau să obțin și, dacă am obținut sau nu, să reacționez. Știu de unde vin, și când plec știu că plec victorios sau frustrat.
De ce vă plăcea acest personaj? Vi s-ar fi potrivit?
Da. Era un mic Hamlet românesc…Era un rol pentru mine. Hamlet nu-mi spunea foarte mult, l-am și jucat… Dar Ion era un rol de referință în dramaturgia românească. Am jucat în film câteva roluri din acea zonă, dar filmul întotdeauna a fost mai subțire. Asta e o dramaturgie… Am fost încântat să joc anumite roluri, să știu că pot să le fac altfel (Armand Duval din „Dama cu camelii”). Aici a fost și curajul Cătălinei Buzoianu de a mă distribui. Dar și îndrăzneala mea de a accepta. Cred că a fost singurul rol pe care l-am acceptat de la început fără să-mi fie teamă de el și am avut încredere în mine de la început până la sfârșit. Când eram tânăr nu era în întregime responsabilitatea mea. Atunci lumea venea să-i vadă pe marii maeștri Mitică Popescu, pe Ștefan Iordache, pe Valeria Seciu, și eram și eu pe acolo… dacă îmi ieșea bine, dacă nu, nu pierdeam decât eu, nu pierdea spectacolul. Oricum ceilalți erau strălucitori. Ștefan Iordache în Richard al III-lea este exemplul cel mai concludent pentru mine.
Simțeați că erați tineri și stăteați sub umbra „stejarilor”?
Da, eu mă simțeam foarte bine la umbra stejarilor.
Care este imaginea, scena dintr-un spectacol care v-a marcat și pe care ați dori s-o retrăiți?
De obicei, mă gândesc la ce aș fi putut să fac, nu să refac. Am jucat Baiazid în „Tamerlan”, regizat de Victor Ioan Frunză. N-aș repeta tot rolul, dar ce făceam în scena sinuciderii era foarte frumos, mai ales când încă nu venise decorul și îl marcam eu doar prin gesturi, fără să fie nimic acolo. Asta ar fi, Baiazid din „Tamerlan”. Frunză m-a pus pe niște făgașuri foarte atrăgătoare atunci. A fost o înțelegere deplină între noi și m-am dus cât de departe am putut. Aș mai vrea o astfel de întâlnire.
Ați fost și asistent în școala de teatru. V-ați gândit vreodată să fiți pedagog?
Am plecat acum 20 de ani din școală. N-am avut curajul să iau un proiect pe mâna mea, ca să pot să devin profesor. Dacă mă duc cu un student într-un examen și îl arăt celorlalți profesori și nu e bine? Ce fac? Le spun că e vina mea?
Cum împăcați teatrul și fimul?
Sunt foarte diferite. La film lucrurile sunt mai întâmplătoare decât în teatru. Am făcut un film în vara asta și sunt curios să văd ce a rămas. Aici nu depinde foarte mult de mine…
Dacă ați lua-o de la capăt în viața dumneavoastră, ați alege tot teatrul, tot actoria?
Dacă aș lua-o de la capăt, aș încerca să termin școala de muzică și pe urmă aș vedea. Nu știu dacă aș alege tot actoria. Lucrurile ar fi fost altfel, poate, dacă aș fi avut o meserie cu un limbaj universal, muzica. Eu am făcut patru ani de violoncel, din păcate mie mi-a plăcut muzica clasică foarte târziu, la 30 de ani. Cred că aș fi fost un bun interpret de muzică clasică.
Dacă aș lua-o de la capăt, aș încerca să termin școala de muzică și pe urmă aș vedea. Nu știu dacă aș alege tot actoria. Lucrurile ar fi fost altfel, poate, dacă aș fi avut o meserie cu un limbaj universal, muzica.
Care e prima amintire legată de teatru?
Eram în clasa a IV-a și jucam într-o poveste rusească. Aveam zece ani și eram povestitorul unei povești. O poveste care era cu Scufița roșie, cu un lup, nu mai țin bine minte. Dar apărea lupul, și eu povesteam, descriam o bătaie și trebuia să spun: „Și Vasile îl călcă pe lup pe coadă și i se rupse coada”. Și eu am dat textul, dar colegul meu a călcat pe lângă coadă și lupul s-a rotit, a văzut ca încă mai are coada și s-a întors să fie călcat din nou. L-a călcat, dar tot pe lângă. Și eu am zis textul mai departe. Mie mi s-a spus că trebuia să aștept. Scrisesem rolul frumos, aveam o memorie foarte bună, dar la zece ani habar nu aveam ce înseamna teatrul și că trebuia să aștept. Am colegi, prieteni din copilărie, care încă îmi mai zic: „cum ai ajuns tu actor, când atunci nu ai așteptat să se întâmple acel lucru și apoi să-l povestești? Când noi toți, ingineri, ieșiti la pensie de mult, ți-am zis să aștepți să-l calce pe coadă și apoi să spui replica.”
Dintre film, televiziune și teatru, ați alege teatrul?
Da, teatrul. Cred că mă pricep mai bine la teatru. Aici am timp să mai repar câte ceva și tot de aici apar cele mai mari satisfacții…
Print