La puţin peste 30 de ani, Gianina Cărbunariu este un nume atât în dramaturgie, cât şi în regie. Cu piese ca „Stop the Tempo” şi „mady-baby.edu/Kebab” a cunoscut succesul imediat şi a intrat uşor în lumea artiştilor independenţi. Membru fondator al grupului dramAcum, a participat la diverse rezidenţe în străinătate, spectacolele pe care le-a realizat ajungând, şi ele, în mai multe festivaluri din România şi din alte ţări. Piesele ei au fost traduse şi montate în Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia. Interviul pe care vi-l prezentăm în acest număr al revistei a fost realizat între două evenimente: participarea spectacolului „20/20”, montat la Târgu Mureş, la recent încheiata ediţie a Festivalului Naţional de Teatru de la Bucureşti, şi o premieră cu „Roşia Montană”, un spectacol pe care l-a montat împreună cu Peca Ştefan, Andreea Vălean şi Radu Apostol, pe un scenariu pe care îl semnează tot ei.
De curând s-a încheiat Festivalul Naţional de Teatru. Aţi fost invitată cu „20/20”, care, de altfel e un spectacol ce a participat la mai multe festivaluri de la premieră şi până acum. Cât de diferit a fost primit până acum de diversele tipuri de public?
Dacă ar fi să simplific lucurile, aş spune: există publicul pentru care a fost făcut acest spectacol – publicul din Târgu Mureş şi publicul de festivaluri sau turnee. Publicul din Târgu Mureş este, practic, invitat să participe la spectacol, în timp ce pentru al doilea tip de public această invitaţie e ceva mai subtilă. Totuşi, nu se întâmplă tot timpul aşa: la Timişoara, la Sfântu Gheorghe, la Budapesta, Kisvarada, Debreten, publicul s-a simţit direct invitat şi a participat. E adevărat, ca reacţii vizibile în sală, în anumite locuri au fost receptate mai intens anumite pasaje din spectacol, în alte locuri, alte momente.
Câtă nevoie are lumea teatrală românească de spectacole de teatru documentar?
Eu nu fac teatru documentar. Împreună cu echipa de actori, cu artistul vizual Maria Drăghici şi cu dramaturgul Kinga Boros am realizat în jur de 60 de interviuri cu diferite persoane, apoi am utilizat materialul obţinut, am făcut improvizaţii cu actorii, am scris un scenariu şi am realizat un spectacol de ficţiune. Metoda documentării este doar una dintre metodele pe care le-am folosit în crearea acestui spectacol. Nici un interviu, nici o situaţie pe care am aflat-o în timpul documentării nu apare în spectacol exact aşa cum a fost povestită. Nu acesta a fost scopul nostru.
Dacă ar fi să alegeţi un alt moment al istoriei politice şi/sau sociale din România ultimilor ani pe care să-l transformaţi în spectacol de teatru, care ar fi acela?
Am ales acest subiect pentru că el este relevant pentru mai multe evenimente care s-au întâmplat atunci, după 1989. E un eveniment al anilor ’90 şi reflectă acea perioadă. Sigur, nu am acoperit toate temele şi nici nu ne-am propus, dar am încercat să deschidem o discuţie mai largă decât tema de bază – conflictele interetnice din martie ’90. În plus, spectacolul este făcut din perspectiva prezentului, nu este o reconstituire a momentului martie ’90. Inclusiv în interviuri, cei cu care am discutat au vorbit din prezent, şi-au reevaluat părerile pe care le-au avut acum 20 de ani, memoria lor a decupat anumite momente, anumite detalii, a omis altele cu siguranţă, a făcut conexiuni cu alte evenimente întâmplate ulterior.
Ca să răspund clar la intrebare, practic am ales un alt eveniment între timp: ceea ce se întâmplă la Roşia Montana. Acesta este un proiect dramAcum produs de Teatrul Maghiar din Cluj, iar echipa artistică este formata din trei regizori dramAcum (Radu Apostol, Andreea Vălean şi cu mine), din dramaturgul Peca Ştefan, din coregraful Florin Fieroiu, din scenograful Andu Dumitrescu, muzicianul Bogdan Burlăcianu, actriţa Cristina Toma şi actori ai Teatrului Maghiar de Stat.
Ce însemna pentru Gianina Cărbunariu teatrul pe vremea când era studentă la Litere şi ce înseamnă acum? Ce s-a schimbat şi ce-a rămas la fel?
Întotdeauna, cred, a însemnat o întâlnire într-o situaţie de risc. Pe vremea când eram studentă la Litere, îmi amintesc, îmi plăcea să fiu pusă în situaţii în care eu, ca spectator, sa mă simt unsafe (nesigură – n.red.) Spectacolul care m-a făcut să dau la regie, după multe ezitări, a fost „Eu când vreau sa fluier, fluier”, în regia lui Cristi Popescu, pe textul Andreei Vălean. Pentru că vorbea despre lucruri pe care le simţeam şi eu, într-o manieră care m-a surpins şi m-a emoţionat. Nu cred că m-am schimbat foarte mult de atunci.
Cât de mult se întrepătrund sau în ce măsură sunt interdependente a scrie teatru şi a pune în scenă o piesă de teatru pentru Gianina Cărbunariu?
Atunci când îmi montez propriul scenariu, mă simt foarte liberă. E un sentiment foarte important pentru mine când lucrez.
Ce înseamnă pentru un artist ca dumneavoastră a se reinventa? Sau, mai exact, genul de direcţie pe care l-a introdus dramAcum în teatrul românesc poate deveni la un moment dat limitativ şi în ce măsură oferă libertăţi infinite?
Nu încerc cu tot dinadinsul să mă reinventez. Asta ar trebui să se întâmple (sau nu) de la sine, în funcţie de experienţele prin care trec, de oamenii pe care-i întâlnesc atunci când lucrez. E adevărat, dramAcum a încercat să stabilească nişte direcţii: lucrul regizorului cu dramaturgul, dezvoltarea scenariului în timpul repetiţiilor, conectarea la realitate. Mie personal mi se pare că sunt nişte directii care oferă multă libertate. Nici măcar nu le-am inventat noi. Cred că fiecare îşi asumă aceste direcţii în felul lui şi în funcţie de un context.
Cât de departe sau cât de aproape vă este teatrul clasic? Şi de-ar fi să alegeţi la un moment dat un autor, de la Eschil la… Gianina Cărbunariu, care ar fi acela şi de ce?
Eu nu lucrez foarte mult din diverse motive: când fac proiecte independente, o parte din timp o acord aplicaţiilor pentru finanţare, atunci când lucrez pornind de la documentare am nevoie de o perioadă în care realizez interviurile, când sunt autor al spectacolului scriu textul în timp ce fac spectacolul – deci am nevoie de timp. Când optez să fac un spectacol sau două pe an, opţiunea devine foarte importantă. Şi atunci, de fapt, nu optez între Eschil şi Gianina Carbunariu, ci între a folosi un text clasic pentru a spune ce mă frământă la un anumit moment şi a spune direct ce vreau să spun. Aleg mereu ultima variantă.
În ce măsură piesele pe care le-aţi scris şi le-aţi pus în scenă în ultimii ani s-ar încadra în sintagma „teatrul – oglinda lumii”. Sau cât e valabilă pentru dumneavoastră?
A fost şi va rămâne valabilă. Shakespeare, înainte de a fi contemporanul nostru, a fost contemporanul lumii lui. Nu ştiu cât mă încadrez, dar încerc din răsputeri. Mi se pare singura opţiune valabilă pentru mine, atât ca artist, cât şi ca spectator al teatrului şi al lumii în care trăim.
Care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere şi din experienţa personală, cele mai importante probleme ale sistemului teatral românesc? Ce aţi schimba?
Cea mai periculoasă chestie, pe care o recunosc şi la mine, este ideea că, de fapt, totul e atât de greşit, încât nu se mai poate schimba nimic. Aş schimba asta: atitudinea blazată, fatalistă. Apoi, aş schimba faptul că, în general, directorii de teatre sunt numiţi politic sau au un spate politic. Orice ar face sau, mai exact, nu ar face, nu contează. Aş schimba faptul că, în general, nu se vorbeşte despre asta, iar atunci când se vorbeşte este ca şi când nu s-ar vorbi. Aş schimba felul în care sunt distribuite fondurile: teatrele de stat versus iniţiativele independente. Aş schimba faptul că nimic nu se adună la un moment dat, CV-ul nu contează, întotdeauna sunt alte criterii care fac regula jocului. Aş încuraja apariţia şi dezvoltarea unor manageri culturali performanţi. Aş dori ca echipele artistice independente să fie încurajate, nu pulverizate din cauza presiunilor economice.
Pentru cine faceţi teatru?
Pentru cei care nu cred în teatru. Pentru cei care, în general, nu sunt reprezentaţi pe scenă pentru că nu contează. Pentru cei care cred în teatru şi mai speră ceva de la teatru. Şi, bineînţeles, pentru mine şi pentru cei cu care lucrez.
Print