Gigi Căciuleanu – Bucuria de A FI

Din când în când avem nevoie să credem în ceva. Şi atunci ne înreptăm privirea spre cer. Sau aprinem câteva beţigaşe parfumate şi închidem ochii. Sau deschidem un album cu fotografii. Sau o sunăm pe mama. Sau mergem mult pe jos cu căştile în urechi. Sau pe bicicletă. Căutăm ceva în care să credem. Care să ne redea încrederea în noi înşine, de fapt. Şi se întâmplă în mod fericit să găsim. Sau să îl găsim. Eu l-am găsit pe o scenă pe cel care m-a făcut, a câta oară, să cred în frumos, în bine, în Dumnezeu, în oameni şi în lacrima din colţul ochiului.

Cu tălpile goale, îmbrăcat în negru, cu ochelari cu rame groase. Mai întâi a stat drept în faţa noastră, apoi lumina reflectorului a început să crească şi să ne descopere această siluetă care a făcut un gest. Simplu. Scurt. Frânt, dar fluid în acelaşi timp. Şi apoi câţiva paşi. Şi totul pare atât de uşor. Şi chiar este, pentru că Gigi Căciuleanu dansează aşa cum trăieşte, cum respiră şi ne arată nouă, celor care suntem în căutarea unui crez, că tot ce trebuie să ştim este cum să fim. Gigi Căciuleanu dansează „a fi”-ul din noi, cei care rătăcim în căutarea a nu-ştim ce şi ne ajută să respirăm adânc, să stăm puţin, să îl privim cum taie aerul cu mâinile sale doar pentru a-l pune la loc materializat şi consistent, şi să ne facem timp să deschidem ochii larg spre înăuntru. Gigi Căciuleanu este unul dintre puţinii oameni care prin arta sa autentică ştie cum să îţi scoată sufletul şi să ţi-l pună în palme cu blândeţe.

A împlinit de curând 70 de ani; sau 17 cum spune el cu ton de glumă. Dar nu e nicio glumă. De fapt, e mult mai aproape de cei 17 ani ai adolescenţei decât de cei 70 ai senectuţii. Convenţiile nu funcţionează nici măcar în privinţa vârstei atunci când este vorba despre Gigi Căciuleanu. Pentru că el nu are nimic de-a face cu aceste chingi ale convenţionalului. E liber. Este expresia libertăţii. În sens profund şi cu atât mai valoros. Nu îşi poartă libertatea la rever, ci o exprimă cu fiecare gest, cu fiecare prvire, cu o încredere în sine ce nu epatează niciodată. Cu o modestie care nu crispează, cu o naturaleţe care nu inhibă. Gigi Căciuleanu, atunci când este pe scenă, fie că dansează, fie că vorbeşte şi explică congruenţele dintre ritmurile şi praticularităţile limbilor şi dansurile tradiţionale direct influenţate de această sonoritate lingvistică sau răspunde la întrebări, este autentic. Asta s-a întâmplat la Conferinţa „Linii_Trasee_Semne_Sensuri” transformată de Gigi Căciuleanu dintr-o susţinere cu alură universitară şi condescendentă într-un prilej de exprimare artistică şi o întâlnire cu Bucuria artistică.

Momentul în care 150 de oameni s-aur ridicat de pe scaune duminică la ora 12:00 şi au ridicat mâinile deasupra capului, apoi le-au coborât în dreptul inimiii îmbrăţisând aerul, indiferent de vârstă, de cine sunt, de cine e în stânga, de cine e în dreapta, de cum erau îmbrăcaţi, a fost unul din acele momente ]n care oricine îşi poate recăpăta credinţa. Iar Gigi Căciuleanu, de pe scenă, a explicat atât de simplu, de firesc, acest gest-dansant, încât nu puteai să nu îl urmezi. Şi indiferent de cât de stângace îţi sunt mişcările de zi cu zi, acea ridicare a braţelor a fost frumoasă pentru că a fost sinceră. Şi te-ai simţit amuzat şi jenat la început, dar când ai coborât îmbrăţişarea şi ţi-ai cuprins, cumva, sufletul tot ce a rămas a fost Bucuria de a fi şi celebrarea acestui sentiment pe care îl uitaseși.

Acest artist, prin multiplele sale ipostaze creatoare lasă urme adânci în suflete. În primul rând, atunci când este el însuşi pe scenă, apoi prin spectacolele pe care le creează, prin destinele pe care le marchează, prin versurile pe care le scrie. Iar tu, micul spectator din locul tău numerotat precis din sală, părăseşti scaunul cu un sentiment de libertate împărtăşită, cu sufletul plin de emoţii care se grăbesc să te înconjoare şi cu mintea în sfârşit tăcută şi docilă. Zgomotul a fost redus la tăcere prin dans. E linişte şi crezi.