Din când în când avem nevoie să credem în ceva. Şi atunci ne înreptăm privirea spre cer. Sau aprinem câteva beţigaşe parfumate şi închidem ochii. Sau deschidem un album cu fotografii. Sau o sunăm pe mama. Sau mergem mult pe jos cu căştile în urechi. Sau pe bicicletă. Căutăm ceva în care să credem. Care să ne redea încrederea în noi înşine, de fapt. Şi se întâmplă în mod fericit să găsim. Sau să îl găsim. Eu l-am găsit pe o scenă pe cel care m-a făcut, a câta oară, să cred în frumos, în bine, în Dumnezeu, în oameni şi în lacrima din colţul ochiului.
Cu tălpile goale, îmbrăcat în negru, cu ochelari cu rame groase. Mai întâi a stat drept în faţa noastră, apoi lumina reflectorului a început să crească şi să ne descopere această siluetă care a făcut un gest. Simplu. Scurt. Frânt, dar fluid în acelaşi timp. Şi apoi câţiva paşi. Şi totul pare atât de uşor. Şi chiar este, pentru că Gigi Căciuleanu dansează aşa cum trăieşte, cum respiră şi ne arată nouă, celor care suntem în căutarea unui crez, că tot ce trebuie să ştim este cum să fim. Gigi Căciuleanu dansează „a fi”-ul din noi, cei care rătăcim în căutarea a nu-ştim ce şi ne ajută să respirăm adânc, să stăm puţin, să îl privim cum taie aerul cu mâinile sale doar pentru a-l pune la loc materializat şi consistent, şi să ne facem timp să deschidem ochii larg spre înăuntru. Gigi Căciuleanu este unul dintre puţinii oameni care prin arta sa autentică ştie cum să îţi scoată sufletul şi să ţi-l pună în palme cu blândeţe.
A împlinit de curând 70 de ani; sau 17 cum spune el cu ton de glumă. Dar nu e nicio glumă. De fapt, e mult mai aproape de cei 17 ani ai adolescenţei decât de cei 70 ai senectuţii. Convenţiile nu funcţionează nici măcar în privinţa vârstei atunci când este vorba despre Gigi Căciuleanu. Pentru că el nu are nimic de-a face cu aceste chingi ale convenţionalului. E liber. Este expresia libertăţii. În sens profund şi cu atât mai valoros. Nu îşi poartă libertatea la rever, ci o exprimă cu fiecare gest, cu fiecare prvire, cu o încredere în sine ce nu epatează niciodată. Cu o modestie care nu crispează, cu o naturaleţe care nu inhibă. Gigi Căciuleanu, atunci când este pe scenă, fie că dansează, fie că vorbeşte şi explică congruenţele dintre ritmurile şi praticularităţile limbilor şi dansurile tradiţionale direct influenţate de această sonoritate lingvistică sau răspunde la întrebări, este autentic. Asta s-a întâmplat la Conferinţa „Linii_Trasee_Semne_Sensuri” transformată de Gigi Căciuleanu dintr-o susţinere cu alură universitară şi condescendentă într-un prilej de exprimare artistică şi o întâlnire cu Bucuria artistică.
Momentul în care 150 de oameni s-aur ridicat de pe scaune duminică la ora 12:00 şi au ridicat mâinile deasupra capului, apoi le-au coborât în dreptul inimiii îmbrăţisând aerul, indiferent de vârstă, de cine sunt, de cine e în stânga, de cine e în dreapta, de cum erau îmbrăcaţi, a fost unul din acele momente ]n care oricine îşi poate recăpăta credinţa. Iar Gigi Căciuleanu, de pe scenă, a explicat atât de simplu, de firesc, acest gest-dansant, încât nu puteai să nu îl urmezi. Şi indiferent de cât de stângace îţi sunt mişcările de zi cu zi, acea ridicare a braţelor a fost frumoasă pentru că a fost sinceră. Şi te-ai simţit amuzat şi jenat la început, dar când ai coborât îmbrăţişarea şi ţi-ai cuprins, cumva, sufletul tot ce a rămas a fost Bucuria de a fi şi celebrarea acestui sentiment pe care îl uitaseși.
Acest artist, prin multiplele sale ipostaze creatoare lasă urme adânci în suflete. În primul rând, atunci când este el însuşi pe scenă, apoi prin spectacolele pe care le creează, prin destinele pe care le marchează, prin versurile pe care le scrie. Iar tu, micul spectator din locul tău numerotat precis din sală, părăseşti scaunul cu un sentiment de libertate împărtăşită, cu sufletul plin de emoţii care se grăbesc să te înconjoare şi cu mintea în sfârşit tăcută şi docilă. Zgomotul a fost redus la tăcere prin dans. E linişte şi crezi.
M-am intalnit (daca pot spune asa!) cu Gigi Caciuleanu cand eram copil. Invatasem sa citesc inainte de scoala si una din marile bucurii ale unei copilarii timpurii era cand tata imi cumpara diversele almanahuri la sfarsit de an. Intr-unul din ele, Flacara, in paginile dedicate artistilor era o poza cu un tanar in picioarele goale, cu o coama de par negru, intr-o pozitie sfidand gravitatia. Am citit articolul, despre o speranta a coregrafiei romanesti , Gigi Caciuleanu. Memoria mea afectiva retine din acel articol ca la intrebarea „ Ce iubeste artistul in afara dansului?” raspunsul jucaus dat de intervievat era …inghetata ! „As manca tone de inghetata!” Nu stiu de ce am retinut asta, pentru ca apoi in anii ”80, ”90, nu am aflat nici de celebrele Nocturne, nici de Miriam Raducanu, nici de Lumea dansului, nici de plecarea dlui Caciuleanu in Occident, nici de intoarcerea sa.
Doar ca acum cativa ani, in programul Teatrului Mic a aparut spectacolul „Un moment de dans, Uff!” si citind numele autorului, amintirea aceea a copilariei s-a reactivat brusc si…am mers la spectacol. Un strop din emotia despre care artistul povestea ca a simtit- o vazand -o prima data pe dna Miriam dansand GANDUL, indraznesc sa cred ca am simtit o si eu vazand dansandu-se GLOSA.
A fost doar inceputul unei frumoase prietenii. Cu fetele de mana am plecat pentru Imagine All the Peoplea pe scena Operei din Iasi . Am ramas perplexa in frumos vazand un Caragiale coregrafic in D’ale noastre la Nationalul bucurestean, dar si bufonii si regii lui Shakespeare dansand in Folia, Shakespeare & Co la Metropolis. Am simtit Poezia visului la Unteatru. Am cautat cronici vechi si noi, am citit despre cea care i-a fost lumina, dna Miriam Raducanu. Am observat crescand alaturi de maestru o generatie de tineri dansatorii cum ar fi Stefan Lupu ,Arcadie Rusu, Ioana Marchidan, Lari Georgescu .
In holul Teatrului Excelsior, inainte de Emoji Play, ne-am intalnit cu dnul Caciuleanu, L-am salutat, eu si prietenii mei, iar domnia-sa ne-a strans mana si ne a zambit cu atata blandete si bunatate interioara , provocand in noi o coplesitoare senzatie de bine si frumos greu de descris.
In Sala Pictura a Teatrului National Gigi Caciuleanu a fost sarbatorit de publicul sau. Ma simt fericita si norocoasa ca fac parte din acest public. M-am dus cu usoara teama pentru ca astfel de intalniri cad uneori in festivism, in stereoptipii. Nu, nu a fost asa, pentru ca tot ceea ce a daruit artistul publicului a fost sub semnul unui har ravasitor, al unei culturi vaste, dar neostentative, si mai ales sub semnul bucuriei de a dansa si a rosti poezie. S-a vorbit despre Necuvinte, s-a dansat Nemiscarea, s-a tradus in gesturi „to be o not to be” , s-a incercat explicarea limbilor pamantului intr-un Babel al miscarii, s-a vorbit despre timp si netimp, s-a impletit teluricul si celestul , ajungandu-se la o bucurie pura, simpla, ca un zbor de pasare brancusiana, spre infinit.
Si, da, doamna Miriam Raducanu, cea spre care Gigi Caciuleanu revarsa cu fiecare ocazie un val de recunostinta se afla in sala! Nocturnele ei pluteau in cei ce avusesera norocul sa ii vada zborul de pasare intr-o noapte a istoriei contemporane . Privind o imagine de demult, artistul a dat una din cele mai frumoase definitii ale iubirii intru arta.„ Ținand-o in dans pe dna Miriam in brate, eu ma simteam cel imbratisat ”
Nu am asistat la o lectie de dans, ci la un preaplin de frumos in sensul acela profund si adevarat despre coregrafie, arta, dar mai ales despre umanitate . Pentru ca ca marele coregraf este ceea ce este din ce in ce mai greu sa fii in lumea contemporana, UN OM.
Alina Maer, Ploiesti