Gigi Căciuleanu: Creația te doare, te înnebunește, îți dă insomnii

Luna aceasta, în cadrul Festivalului Internațional George Enescu, au avut loc două premiere semnate de Gigi Căciuleanu, cunoscutul artist român care, după ce a dansat cu Miriam Răducanu în Bucureștiul comunist, a plecat spre lumea necenzurată și a cucerit-o. În povestea lui, în care personaje precum Maia Plisețkaia și Pina Bausch joacă roluri principale, încap zeci de spectacole desfășurate pe mari scene lirice, dar și pe mici scene dedicate dansului contemporan. După decenii petrecute în străinătate, alături de artiști din toate generațiile, în ultimii ani Gigi Căciuleanu a lucrat mult în România. Acum a revenit în prim-plan cu „Eine Kleine Nachtmusik” la Unteatru și „TragiComedy” la Opera Română București, spectacole pe care le puteți vedea în stagiunea curentă și de la care a și pornit discuția noastră.

Mozart, se spune, are ceva pentru fiecare. Ce are Mozart pentru Gigi Căciuleanu?

E simplu și foarte complicat în același timp. Mozart poate fi cântat și de copii, se spune, dar e greu de cântat pentru profesioniști – trebuie să-i scoți esențele, să-i găsești gândurile ascunse pe dedesubt. Câteodată, pare chiar o muzică mai simpluță, fără substraturi, deși el e plin de substraturi. Eu îl ador pe Mozart dintotdeauna.

A fost, deci, o descoperire făcută devreme?

Primul meu cotact fizic cu lumea lui a fost într-un camion. Făceam autostopul în Franța, trebuia să ajung urgent într-un sat. M-a luat o hodoroagă de camion și acolo am auzit o voce de femeie cântând extraordinar dintr-un radio care hârâia. L-am întrebat ce e, n-a știut. După aceea am aflat că era Messa în do minore de W.A. Mozart, aria sopranei. M-am întors la Nancy și mi-am spus că trebuie să lucrez imediat muzica asta, că nu mai pot trăi fără ea. Mi-a fost necesară ca o gură de oxigen. Am lucrat cu Ruxandra Racoviță, am mai luat câteva fragmente din aceeași messă și am făcut un mic montaj. Eram într-un moment crucial, nu aveam companie, eram la Nancy și abia făcusem un grupușor. Seara ne închideam în sala de dans, care arăta ca un bob de fasole… Cu ce am lucrat atunci am fost la un concurs și am câștigat premiul pentru cea mai bună companie. Atunci mi-am dat de fapt seama că muzica lui Mozart nu e deloc ușurică și el nu e deloc inocent. De-atunci am mai făcut „Joie” după muzica lui, spectacol cu care am călătorit mult. Am o frumoasă amintire de atunci, când dansam pe oriunde. Ne-au invitat în Italia, la „Unità”, un festival despre care eu nu mi-am dat seama că era al partidului comunist. În companie era și o americancă și cu două ore înainte de spectacol a zis că ea pentru comuniști nu dansează. Rezultat? A dansat și chiar foare bine și peste divin, peste Mozart, peste cerul deschis zburau proiectilele pe care fasciștii le aruncat în comuniști și invers. Mozart, deci, are și o conotație de viață concretă.

Și apoi, după ani, a urmat după „Mozart Steps” de la Sibiu, un alt fel de spectacol. Și de ce „Eine Kleine Nachtusik” acum, la Unteatru?

Lari a venit la mine și mi-a zis: „Gigi, mi se spune că semăn cu Mozart”. „E adevărat”, i-am zis. Și mie, când aveam 20 de ani, mi se spunea că am ceva mozartian nu numai fizic, ci și ca artist. Interesant este că nimeni nu a avut un portret al lui Mozart însă. Filmul lui Miloš Forman nu m-am dus să-l văd și nici nu vreau să-l văd. El îl axează pe Mozart în timp și în terestru, ceea ce pentru mine nu e adevărat. Revenind, în altă parte cineva mă întreabă: „Tu ai văzut cât seamănă Lari cu Mozart?” Așa că mesajul mi s-a părut din altă parte și am dorit să încercăm ceva. Nu voiam să fac „Amadeus”, eu voiam un „Wolfgang”. Am ales în cele din urmă „Eine Kleine Nachtmusik” pentru că mă duce la simplitatea micii serenade și pentru că moaca lui Lari e de nemțălău oltean. Am pornit, deci, de la un Wolfgang imaginar, metafora creatorului de cursă lungă, nu un personaj din temporalul imediat. Era și un joc de copil acolo, un copil care se joacă serios, un copil care, jucându-se, cum scria Henri Michaux, poate considera că obiectul pe care-l ia în mână, orice – o bucată de lemn – devine și păpușă, și Madonă. Am dorit să scriu niște texte care să mă ducă la ideea de artist în relație cu el însuși, în oglindă, cu ceilalți, cu nebunia lui.

Cu Lari Georgescu ați lucrat de mai multe ori. Cum a fost de data asta?

Aici este foarte fizic. E o fizicalitate pe care am dorit-o. Aria aceea de sopronă care mă impresionase teribil în camion mi-a confirmat că artistul, trăind din necesitatea de a fi el însuși, de a nu fi altceva decât el însuși, e și vai de capul lui, dar îl și apucă pe Dumnezeu de un picior. Creația te doare, te înnebunește, îți dă insomnii. Îmi trebuia un actor care să poată și fizic să ducă coarda până la capăt. Un dansator nu ar fi avut posibilitatea să meargă atât de mult spre imposibil, să încordeze arcul astfel încât săgeata să cadă unde trebuie și să cadă foarte fin. E un spectacol făcut repede, în sensul urgenței, am intrat în priză, el la fel și a fost gata mai repede. La mine s-au adunat atâtea din Mozart, iar la Lari corpul e o vioară, ca sunet și ca aparență, și a putut să deseneze muzica, nu s-o danseze. El asta și face: desenează cu corpul cuvinte care nu sunt poeme în sensul de neputințe exprimate prin putință. Orice muzică are o logică ritmică, o logică melodică și sensul. Și corpul are pulsul, respirația, care e sinuoasă, o mică uzină melodică, și sensul. El a avut misiunea să gândească toate acestea și să le și îmbine, să caute sensuri ascunse. Când ai cuvinte, muzică și mișcare într-un spectacol, ce spui trebuie să fie muzical și să se lege cu tot. Puțini pot face. Spectacolul este, cumva, și o luptă a interpretului, de fiecare clipă, cu ceea ce are de făcut. Nu eu am dreptate, nu interpretul are dreptate, ci momentul are dreptate. E ca în viață, ca în amor. Nu știi la ce să te aștepți. Ca atare, fugi de automatisme! Caută lucrurile și sensurile din nou, în timp ce merge banda cu muzica! Nu te acomoda! Pune-te într-o situație de dezechilibru care nu știi cât va ține! Momentul de ruptură dintre ceea ce nu pot și ceea ce trebuie să fac ca să pot este esența dansului pentru mine, dar și a teatrului coregrafic, care înseamnă să tratezi teatrul ca pe o coregrafie.

Spectacolul de la ONB stă sub semnul altei figuri importante din lumea artelor, balerina Maia Plisețkaia.

Ei i l-am dedicat, însă spectacolul nu are de-a face propriu-zis cu ea. Doar că o iubesc eu. Altfel, orice spectacol pe care-l fac i-l dedic lui Miriam Răducanu, care mă fascinează extraordinar, ca și Pina Bausch, care mă bântuie și bântuie ce fac. Prezența este fără să fie, e acolo, și invers.

Vorbind despre „TragiComedy”, ideea e că orice tragedie umană e și comedie. Cu alte cuvinte, am căutat și acum nuanțele. Și, în trecăt fie spus, m-am bucurat nespus să-i descopăr pe dansatorii de la ONB, din care am ales câțiva. Muzica îi aparține lui Rodion Scedrin, un compozitor pe care puțină lume îl știe, un erudit de la care am luat sonata pentru violoncel și niște piese pentru violoncel și vioară. În muzica rusească, s-au separat două direcții: una care a plecat din muzica lui Șostacovici și una care se inspiră mai mult din Occident. Dar între Rodion Scedrin și școala contemporană de muzică rusă ar putea fi același conflict care a fost între Eugene Ionèsco și beckettieni. Și unii, și alții sunt buni. Diferențele țin de nuanțe. Spre deosebire de multe muzici contemporane, care mă duc la hidos și la dizarmonic, muzica asta mă duce la frumos. Dar și hidosul poate fi frumos și invers. Ca la Pina. M-am bucurat că am putut face acest spectacol.

Ați mai avut o experiență, una ieșită din comun, cu Rodion Scedrin, când ați făcut „La folle de Chaillot”, cu Maia Plisețkaia.

Mi-a adus la Paris o valiză plină cu casete, pe care i-a dat-o lui Dan Mastacan. Am ascultat tot, am ales fragmente și le-am îmbinat. A trebuit să fac un mozaic pentru spectacolul cu Maia, pe care-l voiam caleidoscopic, dar astfel încât ea să aibă niște repere care să-i declanșeze acele mișcări ce nu-i erau familiare.

În ce credeți că constă geniul Maiei Plisețkaia?

Era o balerină clasică, care însă făcea totul altfel. A fost un ființă care a transgresat mereu. A dansat ce i s-a dat, dar a căutat întotdeauna altceva. L-a adus pe Roland Petit la Moscova, l-a adus pe Maurice Béjart. Mie mi-a dat telefon într-o bună zi Pierre Cardin și mi-a zis: „Prietena mea Maia Plisețkaia ar vrea să-i faci un spectacol”. Mă văzuse dansând cu ani în urmă și, se pare, îi plăcuse (cum am descoperit notat și în jurnalul ei). Vine Maia la Paris și eu trebuie s-o aștept în gara din Reims. Imaginați-vă o gară goală, în care sosesc cu întârziere, pescărușii și Maia, singură pe peron, cu valiza în mână, într-un fâș imitație de leopard, cu părul lung, roșcat ca de vulpe, în vânt. Eu îmi cer scuze pentru întârziere. „Arată-mi imediat mișcările pe care le-ai inventat pentru mine!” îmi cere ea, vorbind ca o țarină. Acolo, pe chei, fără să fi inventat nimic înainte, am început să fac niște mișcări. „Da. Îmi place. Dar te rog să nu cumva să mă lași să fac altceva decât ai făcut tu aici!” îmi spune. Iată de ce e genială!

Seara a venit, am lucrat cu ea separat. Când a intrat în sală, toți cei din trupa mea s-au electrizat, au uitat de tot. Mi-a povestit că la un moment dat dansa într-un oraș din Italia într-un recital, în care mai dansau și alte balerine. Și a venit o furtună. A început ploaia, muzica a continuat, iar ea a dansat pe tunete și fulgere, singură. A fost un personaj total ieșit din comun, care seamănă foarte mult cu Miriam, care, deși e foarte dulce, e și fantastic de sălbatică.

Spectacolul de la ONB îi e dedicat ei, care era și o ființă foarte haioasă. Într-un avion, nemachiată, necoafată, mi-a povestit glume într-o noapte, nouă ore. „TragiComedy” o caracterizază, ca și pe noi toți, dar și scenic. Ea plutește în spectacol pentru că ea a fost mare dragoste a lui Rodion, cu care a format o frumusețe de cuplu. El atât o iubea și ea așa de tare avea nevoie de prezența lui. Nu știu dacă asta e dragoste, dar știu că ea era o mare tragediană și o mare iubitoare de bancuri în același timp. Ea se află în fiecare notă pe care a compus-o Scedrin. Ascultați-i muzica și o să înțelegeți mai bine ce spun eu acum, o să vedeți tragicomedia!

Spuneți că trupa de la ONB e bună. În ultimii ani, ați lucrat cu diverse trupe din țară. Sunteți, deci, optimist în privința noilor generații?

Absolut. Există speranță. Sunt artiști foarte buni. Breasla actorilor și a dansatorilor e la fel în lumea întreagă. Dar axul lumii se schimbă, cred eu, și noi nu ne dăm seama. Când am ajuns la ea, la Köln, Pina Bausch mi-a dat un post de profesor de coregrafie în trupă. Mi-a dat speranță. M-a creat. Profesorii mei m-au format. Din școala aceea cumplit de grea au mai ieșit colegi de-ai mei care au plecat în lume, și-au făcut trupe, au dansat și nu s-au făcut de râs deloc. Acum povestea continuă. Acum pleci și vii mai ușor, ceea ce e și bine, e și rău. Acum toată lumea copiază, ceea ce nu e bine. Și, de exemplu, sunt foarte supărat că românii n-au știut să zică: Există o școală românească de dans. Hai s-o cultivăm! Noi nu am știut să o ținem pe Miriam ca pe o bijuterie, să-i dăm o sală a ei, să facem cu ea ce au făcut polonezii cu Grotowski. Miriam ar trebui să lucreze pe rupte cu ucenici – copii, bătrâni, ce contează?

Însă faptul că planeta devine mult mai mică devine o speranță. Am lucrat cu diverse trupe și în această diversitate constă binele. Acum se amestecă ce definește omul cu ce definește grupul, e o îmbinare. Din fericire, dansul te pune mereu în situații diferite. Eu pot vorbi pe limba celor din companie, iar ei încearcă să vorbească pe limba mea. Problema e ca, atunci când ajungem pe scenă, să nu creăm automatisme. Eu sparg automatisme și din cioburi fac altceva. O companie de dans e un miniunivers, unde se amestecă toate eșantioanele omenirii. Și e fascinant să le exploatezi nuanțele personalităților.

După ce ați funcționat în mai multe lumi, lumea de acum vă fascinează? Îi aparțineți?

Nu, nu de tot. Dar demersul spre apartenență mi se pare interesant. Efortul pe care-l fac ca ei să mă înțeleagă și eu să-i înțeleg mi se pare mai interesant decât ar fi dacă aș face eu parte din lumea lor. Plecând de la ideea că orice artist e o singularitate, niciunul dintre noi nu trebuie să facă parte din nicio lume.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.