„Din câte ştiu eu, după Stanislavski nimeni n-a cercetat natura actoriei, fenomenul care este actoria, sensul ei, natura şi ştiinţa acestui proces mental-psihici-emoţional mai în profunzime şi mai cuprinzător decât Grotowski”, scria cândva, plin de admiraţie, regizorul Peter Brook. Entuziasmul lui Grotowski, polonezul pasionat de munca sa până la epuizare, până la ultima suflare, polonezul obsedat să ajungă la mecanismele intime, numai parţial explicabile ale actoriei, s-a simţit şi la Bucureşti într-unul dintre evenimentele de valoare propuse de ediţia din 2012 a Festivalului Internaţional al Artelor Spectacolului Muzical „Viaţa e frumoasă”, organizat de Teatrul de Operetă „Ion Dacian”.
De la atelierul pe care Grotowski îl înfiinţa în urmă cu mai mult de două decenii la Pontedera, în Italia, au venit la Bucureşti frumoşii nebuni ai marilor oraşe, atât de frumoşi şi atât de nebuni, încât să fie anacronici. Atât de anacronici, de în răspăr cu vremurile, cutumele, modelele şi mijloacele prezentului, încât să lucreze trei ani în laborator la un recital de poezie care să se transforme, încet, încet, într-un muzical, simplu, direct, emoţional şi emoţionant, jucat pe o scenă goală, cu o chitară drept unică recuzită, în lumina câtorva reflectoare filtrată prin coşuri de supermarket.
Voci splendide, tonice şi tânguitoare, ironice şi sentimentale, desuet patriotice şi contemporan sceptice au dat glas, în tonuri sud- sau nord-ademricane, în ritmuri ce străbat culturile şi timpurile, Americii văzute prin ochii rebelului Allen Ginsberg. Un tărâm din voci surprinzătoare, care prinde formă din ritmuri şi tonuri, fără să apeleze la sugestii vizuale, oferindu-i spectatorului, exact cum se anunţă în prologul vorbit, „o poveste despre frumuseţe”.
„I Am America”, spectacol realizat în urmă cu doi într-un program derulat la atelierul Jerzy Grotowski şi Thomas Richards, a dorit şi reuşit să arate forţa vie, fecundă, impresionantă, redutabilă a cuvântului viu, a contactului între oameni. Slujind acest scop grotowskian, eminamente grotowskian, echipa internaţională „Open Program” a creat un spectacol simplu: un spectacol în care versurile iconoclaste ale lui Ginsberg, poetul generaţiei beat care a înnebunit America, poetul care a văzut în viitor degradarea adusă de capitalism, decăderea, decăderea şi numai decăderea omului, constrâns de o societate a falsului, se înlănţuie firesc, cântate de zece actori în haine retro, zece tineri care se întâlnesc într-un spaţiu gol şi cântă „o poveste despre frumuseţe”, adică o poveste despre un fief al libertăţii obosit să fie fief al libertăţii, în pericol să renunţe tocmai la valoarea supremă din care s-a autodefinit.
O oră, blues, rock, jazz, ritmuri şi voci se amestecă într-un discurs despre frumuseţe şi devenirea ei spre urâţenie, despre adevăr şi devenirea lui spre minciună, despre bine şi devenirea lui spre rău. De fapt, o poveste despre inevitabil şi despre „normalitatea” lui, despre cât de frumos e că totul trece şi nu e etern, despre impuritatea tuturor stărilor şi sentimentelor din om şi din societate, despre bătrâneţea din tinereţe şi tinereţea din bătrâneţe, o poveste spusă din cuvintele scrise de Ginsberg în celebrul poem America şi în poezii ironice, amare, acuzatoare, grele, desenând un crepuscul.
Două reprezentaţii a susţinut grupul invitat la Bucureşti săptămâna trecută, demonstrând scepticilor că există, într-adevăr, forme neperimabile sau, mai rezervat spus, foarte rezistente, forme ce rezistă, ca o lege imuabilă a esteticii, ca un truism al ei, graţie unui conţinut de care sunt sunt dependente şi de care acesta din urmă depinde la rândul lui. După trei ani de compoziţie şi repetiţie, I Am America s-a ivit dintr-un exerciţiu ce a pornit de la surse ale muzicii sud-americane şi de la versuri tari, ironice, agresive, despre omul pierdut dintr-o lume pierdută. America, you are tired, scria Ginsberg şi actorii ne reamintesc nouă pe voci şi ritmuri ce amintesc de plantaţii cu sclavi, dar şi de marile săli de concert ale muzicii maselor.
Voci simple, scenă goală, energii în contact. Mijloace concrete şi abstracte în acelaşi timp, mijloace care îi pot servi elegantei, inevitabilei estetici grotowskiene, în fapt o teorie despre om. I Am America, aproape de spectatori, a dovedit-o şi la Bucureşti, după ce a dovedit-o publicului din nenumărate oraşe vreme de doi ani. Grotowski a fost astfel la Bucureşti, într-un festival în care spectacolul muzical şi-a arătat forţa. Şi mai ales şi-a dezvăluit elegant subtilitatea, în faţa unui public ce n-o cunoaşte, dar, fără îndoială, o simte.
Print