Alice Georgescu
Textul este Cuvântul înainte la volumul „Scrisori despre teatru” de Giorgio Strehler, publicat în colecția Yorick a Editurii Nemira, coproducători Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3, în traducerea criticului de teatru Alice Georgescu.
„L-am iubit pe Jacques Copeau fără să-i fi văzut niciun spectacol, niciodată. Dar l-am iubit, cum să-ți spun, prin intuiție”, îi scrie Strehler lui Ivo Chiesa chiar în prima epistolă din acest volum, încercând să-i explice prietenului său ziarist (șef al unei reviste de teatru, în acel moment, când aștepta un „material redacţional” de la tânărul regizor) de ce nu poate scrie nimic despre moartea lui Copeau. Deși scrie… Mă aflu, cumva, în aceeași situație cu autorul, având totuși, în comparație cu el, un mic avantaj. Fiindcă l-am iubit pe Giorgio Strehler văzându-i, în viața mea de critic, două spectacole: Insula sclavilor și Slugă la doi stăpâni, în ultima variantă. Cel dintâi, în 1995, când Strehler trăia; al doilea, în 2006, când dispăruse de nouă ani. Dar nu „din cauza” spectacolelor l-am iubit; ori nu numai. Ceea ce se vedea în spectacole, oricât de minunat, erau, cum ar spune chiar el, lucruri de-ale teatrului, aduse, e drept, aproape de perfecţiune: subtilitate și precizie în descifrarea textului, siguranță în conducerea actorilor, inteligență și finețe în alegerea mijloacelor de expresie scenică, a acelor impalpabile instrumente prin care cuvântul scris devine sunet, mișcare, culoare – viață. Asemenea „lucruri” (mereu sub altă înfățișare, firește) se văd însă în spectacolele oricărui regizor care este, dincolo de meșteșug, și un pic artist. Un pic, adică atât cât să nu se socotească el însuși așa ceva, cu vanitate, dar destul cât să poată alții observa că în fața lor, pe scenă, nu se copiază placid viața „adevărată”, ci se construiește, cu vorbele-cărămizi, un univers nou, autonom și complet. Iar Strehler era, în ciuda vehemenței cu care se apăra de această categorisire – mai multe scrisori stau mărturie – foarte artist. Dar nu pentru asta l-am iubit; ori nu numai. Și-atunci? Era bărbat frumos, da, înalt şi bine clădit, cu părul ondulat și grizonant, ba chiar de-a binelea alb, făcând un contrast spectaculos cu ochii negri, mari şi pătrunzători, și, în alt fel, cu fața neînchipuit de tânără, chiar și la 70 de ani și peste… Îmbrăcat mai mereu în negru, mai ales la repetiții, dirijând, cu mișcări ample ale mâinilor ca niște aripi, deplasarea actorilor pe scenă, suișurile și coborâșurile glasurilor, mișcarea decorurilor… Cu o voce limpede, sonoră, nici ea îmbătrânită în timp, voce impostată, de actor… Pentru că era și actor – și nu orice fel de actor: a jucat Faust! Totuși, nici pentru asta, numai pentru asta, nu l-am iubit. L-am iubit – ca să-l citez din nou – prin intuiție, fiindcă presimțeam ceea ce numai scrisorile, acum, mi-au revelat: omenia caldă, sensibilă, atentă a unui om/bărbat/artist care știa să fie și hotărât, și tăios, și dur, și crud chiar, mereu histrion și mereu autentic, el însuși teatru viu, în viață, pe scenă și lângă scenă, și în același timp esență umană în stare pură, necontrafăcută și vulnerabilă – tot așa: în viață, pe scenă și lângă scenă. Dacă teatrul și viața – care pot fi scrise, aici, și cu inițială majusculă, și cu majuscule de la început până la sfârșit – s-au contopit vreodată într-o expresie supremă în persoana cuiva, acest cineva a fost, neîndoielnic, Strehler: teoretician în acțiune și practician reflexiv, vulcanic și distant, deopotrivă iubitor de Brecht și de Goldoni, de tragedie și de comedie, italian (italic, cum spune el) până în străfunduri și european din vocație, majestuos și imprevizbil ca Leul sub a cărui zodie se născuse.
Nu se poate vorbi despre Strehler, mă tem, în termeni rezonabili, cu – eventual – răceală critică sau entuziasm cerebral. Celor care nu prea înțeleg cum vine asta le sugerez să caute pe internet documentele filmate (prea puține, din păcate) înfățișându-l pe Strehler în repetiții – de pildă, momentul „răufăcătorilor” din Opera de trei parale de Bertolt Brecht; cu siguranță, se vor lămuri. Şi vor şti, poate, de ce l-am iubit.
Până atunci, iată, totuşi, pentru uzul celor grăbiţi, câteva date sumare despre cine a fost şi ce a făcut Giorgio Strehler. S-a născut la 14 august 1921, lângă Trieste, în nordul Italiei, a intrat la Accademia dei Filodrammatici din Milano spre a deveni actor (după ce crezuse că detestă scena, în faţa căreia se aşeza, în sală, doar ca să se amuze, împreună cu amicii aflaţi la aceeaşi vârstă a adolescenţei, de artificialitatea jocului interpreţilor), a fost luat în armată în timpul războiului şi a luptat câteva luni în Rezistenţă, după ce Italia fascistă a capitulat, a debutat ca regizor în 1943, cu trei piese într-un act de Pirandello, a înfiinţat în 1947, împreună cu Paolo Grassi şi Nina Vinchi, Il Piccolo Teatro (Teatrul Mic) din Milano, primul teatru stabil din capitala industrială a Italiei şi unul dintre primele din această ţară, unde tradiţia commediei dell’arte, foarte puternică încă în secolul trecut, impunea mobilitatea permanentă a trupelor, a pus în scenă peste 250 de spectacole (unele, în mai multe variante), montând mai ales texte de Shakespeare, Goldoni, Cehov şi Brecht, şi-a adunat gândurile despre teatru, în 1974, într-un volum intitulat – cum altfel? – Pentru un teatru uman (Per un teatro umano), a iniţiat, fondat şi condus Teatrul Europei (Théâtre de l’Europe), la Paris, iar apoi Uniunea Teatrelor din Europa (UTE), a fost în aproape constant conflict cu autorităţile municipale milaneze, ajungând să părăsească, timp de un an şi mai bine, conducerea teatrului pe care îl înfiinţase şi îl făcuse unul dintre cele mai celebre şi mai celebrate din lume, din cauza acuzaţiilor de fraudă ce i-au fost aduse, a fost membru al Senatului Republicii Italiene şi membru al Parlamentului European, pregătea o montare cu opera mozartiană Così fan tutte, după ce pusese în scenă un număr de alte opere, inclusiv la Scala din Milano, a murit în seara de Crăciun (25 decembrie) a anului 1997, dintr-un atac de cord. A lăsat în urmă proiecte neterminate şi femei îndurerate (nu doar pe văduva oficială, actriţa germano-italiană Andrea Jonasson – pe care am cunoscut-o într-o împrejurare neobişnuită, în 2012), colaboratori derutaţi şi oficialităţi cuprinse de căinţă târzie, dar a lăsat, mai cu seamă, un teatru care, fără el, nu mai este, desigur, acelaşi, dar care, alături de Scala şi de marele Dom, continuă să păstreze oraşul Milano în conştiinţa trează a lumii – şi anume, nu doar ca pe o metropolă a modei internaţionale.
Chiar şi expusă astfel, în propoziţii seci, viaţa acestui om care se autocaracteriza drept „un fanatic al teatrului” poate explica oarecum adoraţia unică de care s-a bucurat – şi duşmănia activă pe care a suscitat-o –, mult mai mult decât oricare dintre colegii săi de meserie, egal de faimoşi: Peter Brook, Ingmar Bergman, Jerzy Grotowski, Eugenio Barba… Prin ce a fost Strehler altfel decât ei? Poate, prin aceea că nu şi-a negat, niciodată, umanitatea, cu toate cele bune şi cele rele ale oricărui om, bune şi rele reflectate de oglinda scenei la infinit, într-o eternitate construită meşteşugăreşte (obsesia profesională a lui Strehler!), dar, nu mai puţin, eternitate.
Din această eternitate Strehler revine acum, prin această culegere de scrisori trimise (majoritatea) şi primite (câteva), cărora li se adaugă un mic grupaj de însemnări ale regizorului pe marginea unui proiect teatral ce l-a preocupat fără încetare, dar pe care nu a reuşit să-l concretizeze: transpunerea scenică a Memoriilor lui Goldoni. Structura volumului şi, întrucâtva, tematica scrisorilor sunt explicate în prefaţa ediţiei originale şi în introducerea semnată de cea care a întocmit-o; voi adăuga doar unele impresii privind traducerea. Nu a fost o muncă uşoară, deşi, la prima vedere, totul părea foarte simplu. Nu era. Nu era simplu pentru că Strehler (aşa cum se menţionează şi în nota asupra ediţiei) avea o scriitură foarte personală, cu fraze lungi şi adeseori neglijând firul logicii formale în favoarea unei logici a sentimentului, o logică emoţională, mai profundă, dar mai greu de urmărit, conformându-se mai degrabă unui principiu muzical decât unuia filologic, al discursului articulat. Cuvinte mai puţin folosite sau puse în contexte mai puţin uzuale, o punctuaţie urmând nu atât regulile gramaticii, cât mişcarea interioară a afectului… Şi astfel, o adevărată aventură a devenit ceea ce, iniţial, crezusem că va fi o – interesantă, desigur, dar atât – lucrare de tălmăcire liniştită a unei scrieri „despre teatru”. O aventură din care m-am desprins cu greu şi cu un sentiment amar de pierdere, pe care cred (şi, într-un fel, sper) că îl vor resimţi toţi cei ce vor citi cartea. Pentru a încerca apoi (cum? nu ştiu, răspunsul e al fiecăruia în parte) să-l regăsească undeva, cumva, pe Giorgio Strehler, pe acest extraordinar artist care a rămas, înainte de orice, un simplu (?!) om.
Print