În rubrica „Teatrul în cioburi de memorie” veți descoperi fotografii cu mari actori și mari regizori, împreună cu o scurtă poveste. Acum, regizorul Giorgio Strehler și actrița Valentina Cortese la o repetiție pentru „Livada de vișini“ de A.P. Cehov, la Piccolo Teatru, Milano, în stagiunea 1973-1974.
Despre acest spectacol, unul dintre cele mai importante din cariera regizorului italian și, de asemenea, una dintre montările de referință din istoria piesei cehoviene, Giorgio Strehler îi scria astfel, în 1974, Valentinei Cortese:
„Valentina adorată!
Şi iată-ne ajunşi la finalul Livezii. Munca noastră se sfârşeşte aici. Trist, aşa cum se sfârşeşte întotdeauna munca în teatru, dar poate că de data asta şi mai trist. Este o suferinţă în mine atât de adâncă, atât de întunecoasă încât nu reuşesc s-o definesc. Iar în tine, cu siguranţă, e încă şi mai multă.
Singurul lucru care poate apăra de asta este certitudinea că teatrul merge înainte şi noi cu el. Crede-mă: nu se poate altfel, numai gândul că şi această Livadă este doar un moment dintr-o poveste de scenă care a avut alte poveşti înainte şi va avea alte poveşti după. Tu însă îi dai alte valori, vrei s-o faci să devină „sfârşitul a toate” iar asta, sfârşitul oricărui viitor al nostru, sfârşitul oricărei alte munci în teatru, împreună, tu şi cu mine. Dar nu e aşa, Valentina. Aş vrea, nu ştiu în ce fel, să-ţi pot da certitudinea acestui lucru, chiar dacă cred că trebuie să fie destul ceea ce îţi spun dintotdeauna. Promisiunile mele „în teatru” sunt serioase, nu le-am dezminţit niciodată şi tu, cea dintâi, ar trebui să ştii asta.
Despre rest nu se poate nici măcar începe să vorbim pentru că totul e atât de crud, atât de confuz, atât de fundamental nedrept încât mă lasă năucit… Mai bine liniştea, o linişte gravă în care eu aproape că nu mă regăsesc. Nu a venit încă momentul, cred, pentru a putea vorbi şi înţelege până la capăt. Dar ceva, da, trebuie să-ţi scriu, pentru că o cred, pentru că o simt: să nu crezi că eu nu ştiu „ce” te-a costat această Livadă.
Cea mai mare parte din acest gust amar pe care îl am pe buze se naşte din sentimentul precis că ţi-am făcut rău fără s-o vreau. Am făcut Livada nu pentru mine, ci pentru tine, pentru că eram convins că acest spectacol, chiar şi în condiţiile teribile în care s-a născut, chiar şi în sfâşierea inevitabilă ar fi fost ca o sublimare a unei dureri a noastre, a mea ca şi a ta sau mai mult a ta decât a mea, ar fi fost un fel de sfâşietoare rază de lumină în suferinţa ta, ar fi fost posibilitatea de a-ţi da cea mai bună parte din mine, ţie şi numai ţie, ca nimănui! Mi-am dat seama însă, dintr-odată, că nu putea fi aşa: preţul, pentru tine, era prea mare. Am continuat să repet încercând să dau, să dau, să dau personajului tău (Liubov Andreevna – n. red.) o dragoste o tandreţe, o plinătate de sentimente pe care poate că nu o are sau nu o merită. Am construit, mult înainte de un spectacol, mult înainte de un text, o figură umană care în parte îţi corespunde, în parte ne corespunde, în parte nu, pentru că probabil e mai mare decât noi, o figură umană pe care tu, în primele repetiţii, ai reprezentat-o în mod violent cu o umanitate, o coerenţă de sentimente, o plinătate de artă uluitoare. Şi aici, am crezut din nou că am ales corect. Liuba era ceva ce trebuia să faci şi să faci acum, repede. Trebuia pusă între noi, ca să ne lege, această măsură de poezie inalterabilă, decantată, pură şi apoi… Au fost ore întregi în care te-am urmărit şi te-am iubit cu un asemenea abandon, cu o asemenea admiraţie cum nu am mai simţit niciodată în viaţa mea. Şi iată că ceva s-a sfărâmat pe neaşteptate în tine şi între noi, în punctul maxim al parabolei ascendente, în timp ce erai pe cale să faci, poate, lucrul cel mai frumos şi mai împlinit pe care l-am văzut eu în teatru, iată că te-ai oprit şi ai început să cobori. Nu te-am mai regăsit întreagă. Te-am regăsit ici şi colo în unele intonaţii, în unele momente. Nu într-o continuitate incredibilă, într-o violenţă de iubire şi de poezie făcută din durere, din copilărie, din incredulitate, din abandon, din incoerenţă chiar. Ceea ce rămâne e mult, Valentina, crede-mă, e ceva preţios, ceva mare. Dar nu mare cum era, nu mare cum poţi să fii, nu mare cum reuşisem să te construiesc. Acesta e regretul meu surd, acesta mi-e reproşul. Şi mă întreb ce a fost, după acele sfâşieri pozitive, acel ceva care ne-a despărţit iarăşi. Da, despărţit, pentru că în acele momente eram împreună, cum poate că nu am fost niciodată, cel puţin în aceşti ani din urmă. Ceva care mi-a scăpat. Ceva de care sunt răspunzător eu. Dar numai eu, Valentina? Numai a mea e vina? Vezi, dacă nu s-ar fi întâmplat miracolul atâtor zile şi ore n-aş sta astăzi să mă rănesc amintindu-mi şi căutând un „de ce”… Dar acel miracol s-a întâmplat. Ce anume l-a făcut să devină altceva?
Liuba era şi poate fi, dacă tu în seara asta îţi sfărâmi din nou învelişul de lacrimi şi de suferinţă privată pentru a o proiecta în arta ta, o extraordinară creaţie de dragoste a două fiinţe care vor fi întotdeauna un lucru inegalabil una pentru cealaltă, până la sfârşit. Liuba este iubirea noastră de ieri şi de azi, Liuba e dovada vie a ceea ce tu valorezi omeneşte şi a ceea ce putem să ne dăm mereu. Crede-mă, dragostea mea scumpă, unică, aşa este. Dar trebuie să se întâmple ceva, ceva ce nu ştiu să-ţi arăt pentru că nu-l cunosc, nu izbutesc să-l termin… Atunci Liuba Andreevna va redeveni o fiinţă o mare figură de iubire bogată în altă iubire, a noastră, dincolo de cea cu care a umplut-o autorul, va redeveni ceva diferit de teatrul felie de viaţă şi de suflet, foc incandescent şi veşnic, sunet incontrolabil în vibraţia sa… Nu doar teatru, nu, Valentina, mult mai mult sau mai puţin, nu ştiu. Altceva. Cea care m-a, care ne-a purtat cu sine săptămâni întregi.
Este vorba despre o problemă de artă, dar mai înainte de asta despre o problemă umană.
Aseară am fugit din multe motive, şi pentru asta. Dar nu fiindcă nu jucai bine, nu fiindcă nu eşti corectă. Încearcă să înţelegi: aici e vorba despre altceva. Ca actriţă, Liuba ta e foarte frumoasă, nu există îndoieli, trebuie să fii sigură de asta. Ca fiinţă umană care poate atât de mult, Liuba e sub dragostea ta. Dar mult timp nu a fost aşa, chiar cu dezechilibre şi pauze. Ăsta e punctul fundamental. Cum să izbutesc să-ţi comunic ceea ce încerc şi simt: admiraţia pe care o am pentru tine şi acuzaţia că te fac, în mod surd, să nu fii încă şi mai mult, pentru că poţi fi de o mie de ori mai mult? Dar acum, Valentina, este momentul să nu ne abandonăm prea mult tuturor acestor lucruri. Este momentul să faci ce se poate ca să te realizezi pe tine însăţi.
Totuşi, asta era ce voiam să-ţi spun pe marginea Livezii noastre? Sigur că nu. Poate, iată: nu-mi voi ierta niciodată că te-am făcut să suferi atât. Astăzi sunt aproape sigur că nu trebuia să fac această Livadă. Nici pentru mine nici pentru tine. Sunt sigur că tu aveai dreptate. Că nu era nevoie să te supun acestei dureri cotidiene, cotidian reînnoite, pe acea scenă, între acei pereţi, în acel „loc”… Aveai dreptate şi eu am fost involuntar monstruos şi crud. Dar nu voiam. Mă justific astfel. Nu aveam nicio nevoie să fac Livada, eu!
Ar fi trebuit să nu o fac pentru a-mi păstra sănătatea deja atât de compromisă. Şi, făcând-o, am mai distrus ceva din tine. Pot, deci, să-mi dau pace şi dreptate? Şi asta stă la temelia muncii mele, în aceste ore în care aştept, de-acum neputincios, să se realizeze o parte numai, şi mică, din ceea ce voiam şi puteam. Te rog doar să mă ierţi pentru că ceea ce s-a întâmplat s-a întâmplat în curăţenie a inimii, şi nu din inconştienţă. Din greşeală, nimic altceva.
Numai ceea ce ţi-am spus, acel miracol putea să mă absolve şi să dea un sens acestei enorme suferinţe ale tale căreia îi corespunde o altă suferinţă enormă: a mea. Aşa închei aceste rânduri disperate ale mele, mai disperate decât ceea ce par. Sunt aici, de-acum fără puteri, nici cuvinte, obosit obosit obosit…
te sărut tandru al tău
Giorgio
(Scrisoarea este reprodusă din volumul Giorgio Strehler, „Scrisori despre teatru“, traducere de Alice Georgescu, Colecția Yorick, Editura Nemira, coproducător Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3, 2015)
Foto: Luigi Ciminaghi/ Piccolo Teatro di Milano
Print
Citind aceasta scrisoare a lui G.Strehler catre V.Cortesi tradusa in mod impecabil din volumul “Scrisori despre teatru”,cred ca nu exista cuvinte care pot exprima emotia(chiar si a celor ce nu sunt direct implicati in teatru), de a considera acest regizor impecabil .Aceasta scrisoare( in acest volum urmeaza multe altele) este o dovada si o invitatie elocventa Domnilor Regizori, la ceea ce inseamna relatia actor -regizor,si cum ea instaureaza acea simbioza absolut necesara prin:umanitate,iubire,profesionalitate purtata pana la limitele suferintei si epuizarii fizice dupa 6 sau 8 luni de repetitii pentru punerea in scena a unei piese.
Nu vreau sa ma opresc mult asupra acestei carti minunate,vreau numai sa exprim ceea ce eu am simtit cand de curand am vizionat Livada de Visini in regia lui G.Strehler.Traducerea titlului a fost de fapt Livada de ciresi(Giardino dei ciliegi) cred si pentru faptul ca visina nu este un fruct cunoscut in Italia, atunci s-a adoptat cireasa ca alternativa,desi visina si cireasa sunt doua fructe cu gusturi complect diferite. Visina poate defini mai bine si “sucul”acestei piese cehoviene:Tragedie impletita cu comicitate(dulce -acru precum gustul visinei).Ceea ce m-a impresionat la debutul pe scena al piesei a fost scenografia minimala,desi atmosfera epocii prin costum ,lumini si muzica a fost reprodusa excelent.Dupa aceea am inteles de ce a fost aleasa aceasta scenografie a unei “camere a copiilor” ,deci un univers ludic care a fost odata, si pe care actorii incearca sa il retraiasca cu o dramaticitate continua.
V.Cortesi interpreteaza rolul complex al Liubei cu intensitate si debuteaza pe scena la intoarcerea de la Paris pe pamantul mama Rusia spunand:”Sunt nebuna de bucurie!Ma simt ca o copila!Gradina mea de ciresi, draga,draga!Cat iubesc Pamantul meu si cu cata gingasie o fac!”Langa V.Cortesi sunt actorii Giulia Lazzarini,Franco Graziosi,Monica Guerritore,Renzo Ricci ,ecc cu o interpretare la fel de fidela a textului pentru reproducerea exacta a istoriei familiei lui A.P.Cehov.