25 decembrie 1997 a fost ultima zi din viaţa lui Giorgio Strehler. De Crăciun, o zi a Începutului, s-a întâmplat, printr-o logică necruţătoare, sfârşitul necesar Începutului. Sau trecerea, cum ar spune credincioşii de diferite confesiuni. Numai că Regizorul – aşa cum i se spunea la Piccolo Teatro şi apoi în breasla din Europa – susţinea că nu e credincios, cel puţin nu în sensul consacrat-convenţional al cuvântului.
Într-o urnă din cavoul simplu al familiei, în cimitirul Sant’Anna de la Trieste, se află cenuşa lui Giorgio Strehler, care se întorcea în locul din care plecase şi închidea astfel cercul. Eterna reîntoarcere a fost, de altfel, una dintre obsesiile care i-au străbătut spectacolele, însoţită, fireşte, de imposibila întoarcere.
Magicianul în negru, cu păr alb şi gesturi leonine, Regizorul pe care atâţia artişti europeni, din două generaţii, şi-au dorit să-l vadă la lucru, în laboraborul de la Piccolo, închipuindu-şi-l în fel şi chip, umplând cu ajutorul imaginaţiei lipsa unei reprezentări concrete, a cunoaşterii directe, era de mult un mit. Protagonist al unui destin personal spectaculos, îşi construise singur posteritatea sau, cel puţin, contribuise la conturarea ei. Pe de o parte, aura de inaccesibilitate accentuată în ultimii ani de viaţă, pe de altă parte creaţia sa în sine hrăneau de vreme bună o percepţie la superlativ. Giorgio Strehler făcuse prea multe minuni la Piccolo Teatro ca să nu fie un magician absolut, unanim recunoscut.
Se caută un demiurg
Nu credea în gândirea teoretizantă şi nici în virtuţile artistice ale raţiunii. Încrezător în mecanismul iluziei, acela care ne cheamă în sala de spectacol de sute de ani, convins de existenţa unui inexplicabil care apare însă numai prin intermediul meşteşugului, întruchipare târzie a geniului însetat de absolut, model desuet în secolul său, Giorgio Strehler a găsit calea „regală”, spun istoricii de teatru, pentru că n-a păşit pe calea încrâncenării:
„O spun adesea elevilor mei și v-o repet acum, cu toate că nu îmi sunteți elevi: Nu trăiți cu pumnii strânși în spatele unui zid, cu spaima de vid… Poate că astfel veți ajunge să trăiți nouăzeci de ani. Veți trăi mult, dar la ce vă va folosi? Nu, faceți ce vreți! La sfârșit veți fi suferit, veți fi fost dezamăgiți, dar veți fi ființe umane. Viața trăită astfel merită trăită. Altfel, nu! Ceea ce spun aici este, de asemenea, valabil, pentru un teatru de artă.“
Un teatru pe care l-a descoperit în timp, an de an, şi l-a construit pas cu pas, un teatru după chipul lui, un teatru după un război în urma căruia oamenii nu mai putea fi la fel. Mai întâi, în viaţa micului Giorgio, născut la Trieste, a fost muzica. Muzica avea chipul mamei, violonistă, căci numai mama i-a rămas înainte de a împlini trei ani. În absenţa tatălui stins din viaţă, Giorgio a crescut într-o atmosferă feminină la Milano, unde s-a mutat împreună cu mama şi bunica. Zona feminină din spectacolele sale va fi explorată cândva într-un fel unic şi imposibil de definit. Personajele feminine din spectacolele lui vor tace şi se vor mişca într-un fel inaccesibil.
Atracţia liceanului Giorgio faţă de teatru nu s-a transformat devreme într-o preocupare coerentă, aşa că a urmat Facultatea de Drept de la Universitatea din Milano, pentru că i se părea că a investiga fraude seamănă cu a face teatru, cum va povesti amuzat mai târziu, când numele lui va fi citat alături de Peter Brook, Jerzy Grotowski sau Ingmar Bergman, cei mai influenţi creatori din secolul XX. Şi totuşi, a început să joace cu o trupă de amatori, simţind deja lipsa unui regizor care să ordoneze şi să orienteze energiile. Pe-atunci personaj absent din teatrul italian, sinonim cu trupa şi ideea de trupă, regizorul profesionist va rămâne în istoria teatrului ca descoperirea lui Strehler. Nevoia de un demiurg, pe care o explica în mai multe articole publicate la vremea începuturilor, când făcea gazetărie şi scria cronică de teatru, îi va aduce admiratori şi adversari, îl va împinge pe un drum spectaculos şi-i va da lui însuşi rolul principal.
Italia a intrat în război şi Strehler a ajuns în Elveţia, întâi soldat, apoi refugiat într-un lagăr, convins că un spectacol ar putea salva câteva vieţi, dacă nu la propriu, măcar la figurat. În 1942-1945 a montat „Omor în catedrală” de T.S. Eliot şi „Caligula” de Albert Camus, iar după război s-a întors în Italia hotărât să devină regizor. Un regizor care să profeseze un teatru uman, în toate sensurile pe care le va explica în cartea sa „Per un teatro umano”: „Nu e o lecţie teoretică, ci o conceţie umană despre teatru, care e o artă poetică, arta echilibrului, metafora vieţii noastre”. „Din jale se-ntrupează Electra” de Eugene O’Neill a fost adevăratul său debut, la vremea când încă era cronicar şi nu mai voia să scrie despre teatru, ci să facă teatru, o artă cu multe riscuri. Despre unul dintre aceasta avea să vorbească în repetate rânduri peste zeci de ani:
„În meşteşugul interpretării există un pericol diabolic, acela de a crede că suntem la fel de buni sau chiar mai buni decât Shakespeare sau Mozart”.
Un vis numit Piccolo Teatro
Împreună cu Paolo Grassi, prieten vechi cu care împărtăşea şi pasiunea pentru teatru, şi atitudinea antifascistă, a lucrat mai multe spectacole şi a pornit, în 1947, în marea aventură: Piccolo Teatro, „un teatru de artă pentru toţi”. În clădirea nefolosită din Milano, Giorgio Strehler va trăi o jumătate de secol, îşi va materializa fantasmele, îşi va face descoperirile, îşi va împlini visele şi va deveni o fiinţă faustiană, aşa cum se va autodefini în ultimii ani, după ce va juca el însuşi Faust în spectacolul după poemul lui Goethe, de altfel una dintre operele sale de referinţă:
„Sunt faustian pentru că mă străduiesc mereu să fac încă un pas, să merg mai departe, să ajung undeva. Caut absolutul. Sunt un om în căutarea unei utopii. Şi aşa o să mor”.
Decenii întregi Goldoni, Shakespeare, Cehov, Pirandello sau Brecht au făcut parte din lumea lui Giorgio Strehler, Regizorul cu o inventivitate vizuală dincolo de reţete, preocupat de emoţia fiecărui spectator din sală şi de paradoxurile iluziei, motorul teatrului. Printre măşti de toate felurile, printre magice „furtuni” shakespeariene („Furtuna” lui din 1978 a intrat în categoria celor mai bune spectacole din toate timpurile) şi identităţi pirandelliene, printre metaforele provocatoare ale dramaturgilor, pe care-i considera adevăraţii creatori de teatru, magicianul a descoperit spaţii ce trebuie configurate pe scenă, astfel încât spectatorul să fie copleşit de o armonie ce copleşeşte intelectul.
Creaţiile sale de la Piccolo Teatro, pe care l-a părăsit furios de câteva ori, dar numai pentru a se întoarce curând, recunoscându-şi certa neputinţă de a sta departe, au fost popasuri splendide pe un drum fără sfârşit, aşa cum, pentru el, niciun spectacol nu avea sfârşit.
A produs peste 250 de spectacole, printre cele mai cunoscute numărându-se „Arlechino, slugă la doi stăpâni” (se joacă din 1947 şi este cel mai longeviv spectacol din istoria teatrului italian), „Julius Caesar” (1953), „Furtuna” (1978), „Livada de vişini” (1955 şi 1974), „Uriaşii munţilor” (1947, 1966, 1994), „Opera de trei parale” (1956), „Viaţa lui Galileo” (1963). A regizat producţii de teatru şi de operă care au fascinat publicul, au făcut istorie şi i-au construit aura legendară, pe care a folosit-o şi ca om politic activ, membru al Seantului din Italia şi al Parlamentului European, urmându-şi neobosit una dintre himere: ideea de comunitate.
„Această vocație mă posedă în întregime“
Virtuozitatea, cultul pentru teatru ca meşteşug, convingerea că teatrul este sinonim şi cu spiritul de trupă, pasiunea pentru muzică, obsesia pentru Mozart au făcut parte din universul lui bântuit de imagini scenice care au bântuit, la rândul lor, spectatorii. Admirator al lui Louis Jouvet şi Jacques Copeau, dar şi al lui Peter Brook, a regretat că n-a făcut regie de film, dar de teatru n-a mai putut scăpa, cum îi mărturisea el însuşi lui Louis Jouvet într-o scrisoare din 1986:
„(…) Doar acum, în angoasa extremă, în oboseala extremă, cu greața extremă, în refuzul extrem al teatrului, pe care nu pot să-l refuz, pentru că e mai puternic decât mine, acum știu că nu pasiunea pentru teatru (atât de facilă, de caldă, de nepăsătoare, atât de fericită!), ci vocația pentru teatru este piatră și sânge. Numai acum, când este atât de târziu, știu că această vocație mă posedă în întregime, în vreme ce până acum nu a făcut decât să mă pună la încercare. Poate că este încă o încercare. Dar, dacă e o încercare, atunci, este extremă. Este cea din urmă. Maestre, sunt pe cale să trăiesc, alături de dumneavoastră, ultima dovadă de dragoste pe care mi-o cere teatrul. Acum nu pot să-i dau mai mult. Nu mi-a mai rămas nimic. Sunt, în fine, deposedat de mine însumi. Nu a mai rămas decât el, acest foc care arde cu o intensitate insuportabilă, fără flăcări, nici cenușă. Ca un astru ce-și răspândește atomii în univers“.
La un an după ce îi scria artistului fancez, s-a întors la actorie, pe care o lăsase în urmă şi a jucat ceea ce el însuşi a descris ca fiind cel mai greu rol pe care l-a avut vreoată: Faust în montarea după poemul lui Goethe – de fapt, o serie de patru spectacole, fiecare având o durată de trei ore.
S-a stins din viaţă în ziua de Crăciun a anului 1997, într-un spital din Lugano, Elveţia, fără să-şi vadă ultimul spectacol de operă, „Così fan tutte“ de Mozart, pentru care se repeta de zor la Piccolo Teatro, astfel încât premiera să aibă loc la începutul anului următor. Premiera a avut loc, dar în lipsa magicianului. Piccolo Teatro a rămas, precum, Horaţio din „Hamlet“-ul pe care nu l-a montat niciodată, să-i spună mai departe povestea.
Print