Volumul „Scrisori despre teatru” de Giorgio Strehler, în traducerea lui Alice Georgescu, se află în curs de apariție în colecția Yorick a Editurii Nemira, publicat în coproducție cu Centrul Cultural Casa Artelor, Primăria Sectorului 3.Vă oferim în avanpremieră un fragment, un text inedit, un răspuns scris de celebrul regizor la o scrisoare primită de la un necunoscut, pe care intenţiona să-l realizeze în formă deschisă în ziarul „Avanti”, probabil niciodată expediat şi nici publicat. Textul a fost scris în ianuarie 1966…
Dragă Avanti,
am primit acum câteva zile o scrisoare de la un necunoscut în care mă întreabă „De ce la atâtea atacuri care au fost îndreptate în aceste vremuri împotriva activităţii tale de regizor şi a teatrului pe care îl conduci, dinspre dreapta şi dinspre stânga, şi foarte adesea chiar în coloanele ziarului nostru, tu nu ai simţit nevoia să răspunzi, să le opui punctul tău de vedere şi să dai valoare discuţiei?”.
[…] Nu e vorba despre o tăcere care ascunde indiferenţă sau trufie […] ci despre o tăcere care are două aspecte, unul al necesităţii, al alegerii timpului şi mijloacelor, cealaltă de negare, din motive mai degrabă evidente, a unei valori dialectice reale unor ieşiri polemice de interes marginal, deghizamente ale unor resentimente personale, incapacitate de a înfrunta o discuţie senină şi folositoare pe teme ale vieţii culturale, ale vieţii artistice şi aşa mai departe.
[…] de douăzeci şi cinci de ani fac „teatru”, îl fac cu o continuitate, cu o ineluctabilitate aş zice, care e unul dintre lucrurile pentru care sunt orgolios… teatrul făcut într-un anume fel e o muncă grea, apăsătoare, plină de o continuă responsabilitate, de o tensiune foarte puternică. Sigur că e nevoie să-l faci într-un anume fel, cu un anume tip de voinţă şi de iubire şi de efort, lucru care nu e propriu multora dintre polemiştii mei care abordează adesea teatrul cu o anume detaşare sau cruţare care mi se pare că poate deveni calcul al minimului efort şi al maximului rezultat pentru stal, adică pentru alţii […].
Să nu uităm că teatrul poate fi rău făcut fără ca publicul să-şi dea seama, la prima vedere. Îşi dă seama întotdeauna, înăuntru, în timp, după greutatea a ceea ce îi rămâne în inimă sau în creier, dar nu întotdeauna în clipa aplauzelor, iar noi ştim că e nevoie de foarte puţin, ca să obţinem aplauze, consens. E una dintre marile posibilităţi de a fi necinstiţi în munca noastră fără ca nimeni s-o ştie.
[…] În aceşti douăzeci şi cinci de ani, aşadar, de meserie, reconsiderându-i încă o dată pe toţi, ar trebui să conchid că dacă aş fi vrut să răspund la toate avalanşele de obiecţii, critici, serioase (puţine) şi ne-serioase (majoritatea), la aspectele polemice, la calomnii […] dacă ar fi trebuit să explic şi să răsexplic, să clarific, să demistific, să demasc cu vorbe scrise, pe pagini întregi de cotidiane şi săptămânale aş fi sfârşit prin a deveni poate un polemist abil dar cu siguranţă nu aş fi putut să dau publicului tot teatrul pe care i l-am dat. Peste 125 de spectacole, mai mult sau mai puţin reuşite, mai mult sau mai puţin bine alese, dar toate născute sub semnul unei mari iubiri pentru om, iubire pentru teatru pentru că în acesta acţionează şi trăieşte omul şi nu invers.
Şi mai ales nu aş fi putut face acest teatru al meu implicându-mă total în a-l face pe cât de bine îmi stătea în putinţă, cu tot efortul de care sunt capabil pentru a fi sincer, faţă de textul pe care-l reprezentam, de tovarăşii de muncă, de public, de mine însumi şi de asemenea – s-o spunem totuşi – ca să dau acestui teatru nu aspectul de comoditate în alegeri şi în realizare, ci încercând să duc discursul cât mai departe posibil, mereu într-o direcţie umană care mi se părea şi mi se pare cea mai justă. Adică un teatru care să fie nou, zi de zi, care să nu se repete în modurile lui de interpretare, un teatru care să spună ceva oamenilor, şi ceva destul de clar, iar în claritate să fie şi distractiv.
[…] Eu vorbesc de teatrul pe care-l fac în teatrul pe care-l fac şi afară de-acolo nu am timpul material să continui un discurs care există deja în munca mea, şi nici dorinţa n-o am să-l fac pentru că fiecare trebuie să facă ceea ce ştie.
Iar eu ştiu mai bine să fac o regie decât să scriu un material polemic ca răspuns atacantului X.
[…] Crede-mă un spectacol făcut şi terminat contează mai mult decât multe vorbe, e răspunsul cel mai direct şi cel mai violent dat cui vrea să răstălmăcească, să-ţi nege o vitalitate […] dar nu e destul că într-o seară dintre atâtea altele, un public plânge şi se distrează cum numai la teatru se întâmplă? [……]
Print