Lumea zgomotoasă şi vibrantă a scenei, spiritul bonom şi lumina reflectoarelor sunt un tărâm fascinant. Aplauze, faimă, autografe, blitzuri, ţinute elegante, baluri strălucitoare – un peisaj de basm urban în care divele şi starurile eclipsează orice prinţesă, zână sau făt-frumos. O viaţă palpitantă, încununată de glorie. Visul treaz al oricărui artist. La o primă vedere, prima condiţie pentru o astfel de existenţă ar fi talentul. Florence Foster Jenkins, cunoscută ca cea mai proastă cântăreaţă de operă din istorie, contrazice această evidenţă. Talentul este opţional, un accesoriu. Determinarea, încăpăţânarea, perseverenţa şi nebunia de a crede în tine dincolo de orice limită – acestea sunt calităţile care ţin loc de ureche muzicală, glas, ritm, dicţie şi alte banalităţi. Simple detalii şi nimic mai mult. Bucuria de a fi pe scenă, de a fi artist, de a sta în faţa publicului sunt mult mai importante. Iar lecţia pe care o dă această doamnă lipsită de cel mai elementar talent, este cu atât mai preţioasă pentru posesorii acestuia.
Spectacolul „În plină glorie!” de Peter Quilter, în regia lui Răzvan Mazilu, montat la Teatrul de Comedie spune povestea adevărtă a lui Florence Foster Jenkins cu autoironie asumată. Oricine are gust pentru umorul kitsch-ului ca formă de exprimare artistică se va bucura de această experienţă cât se poate de tonică. Între perdele grele de catifea stacojite, animale împăiate, flori de plastic şi focuri de artificii, diva ale cărei onomatopee muzicale au intrat în istorie îşi face apariţia triumfal. La fel şi ieşirea din scenă. Toată pompa şi grandoarea montărilor de operă cu pretenţii sunt un pretext excelent pentru comedie de bună calitate. Toată acea lume de butaforie, de o artificialitate crispantă, este speculată de scenografia ludică a Iulianei Vîlsan şi de regia şugubeaţă a lui Răzvan Mazilu. Stridenţele, exagerările, preaplinul atât de deranjant de cele mai multe ori, devin în acest spectacol ridicol de amuzante, prin asumarea fără nicio reţinere. Nu doar pitorescul persoanjelor şi absurdul situaţiilor, ci întreaga construcţie funcţionează ca o instalaţie post-modernă voit gândită anume pentru a aduce derizoriul şi prostul-gust la rang de comedie inteligentă.
Jocul actorilor se pliază pe acest deziderat şi îl împlineşte. Un astfel de demers curajos avea nevoie de o actriţă principală care să facă un salt mortal nu doar fără plasă, ci legată la ochi. Gabriela Popescu s-a aruncat în gol fără nicio reţinere şi bine a făcut. Are atâta dezinvoltură în interpretare, farmec, carismă şi umor, încât tuşele groase, forma gomflată şi afectarea devin atuuri. Trebuie să fii o actriţă foarte bună pentru a interpreta o actriţă atât de proastă precum Florence Foster Jenkins. Iar ariile cântate la fel de fals precum originalul sunt o mostră de virtuozitate plină de savoare. Notele sugrumate, zbierătele chinuite şi acutele mutilate care ar strepezi şi surzii, sunt o plăcere în toată această năzbâtie ironică şi asumată până la capăt. La fel de strălucitor şi picant este şi personajul interpretat de Eugen Racoţi – Dorothy; un travesti plin de candoare, fineţe şi feminitate. Este la fel de dulce ca rozul costumului, iar seriozitatea interpretării este punctul forte. Mihai Bisericanu, poate nu la fel de cuceritor ca partenera sa, este Cosme McMoon, pianistul condamnat să o acompanieze pe divă. Mai puţin lejer în interpretare, cuminte şi cu măsură. George Mihăiţă se joacă în rolul lui St. Claire – degajat, punctează fiecare poantă, dar nu creează un personaj cu greutate, pe măsura experienţei sale. Andreea Samson turuie replicile în spaniolă ale Mariei, menajera vulcanică şi temperamentală. Nu lipsită de vervă, dar schematic şi liniar. Simona Stoicescu şi Meda Topîrceanu sunt cele două balerine care completează perfect tabloul acestei faune exotice. Corpolente şi fără niciun pic de menajamente execută caricaturi ale mişcărilor la fel de bine cum cântă diva Jenkins, cu acelaşi efect comic.
Pentru ca acest carusel să funcţioneze, era nevoie de un contrapunct. Iar soluţia distribuirii Feliciei Filip în rolul Doamnei Johnson, melomana care strânge semnături pentru a o împiedica pe divă să mai tortureze timpane, este providenţială. „Naturaleţea” sa deprinsă pe scena operei este la fel de ostentativă ca maniera groasă de interpretare pentru care a optat Răzvan Mazilu. Totul capătă sens odată ce impostaţia ei impecabilă şi dicţia sa muşcată demonstrează în timp real că opera nu are nimic în comun cu firescul şi adevărul din teatru. Două lumi paralele se întâlnesc. Două arte, fiecare cu admiratorii săi. Poate că pentru un iubitor al operei este firesc ca interpretul principal să mai cânte cinci minute şi să colinde scena cu un pumnal înfipt în piept înainte să moară, la fel cum este de bizar pentru un spectator obişnuit cu teatrul.
„În plină glorie!” este o comedie reuşită. Un spectacol care transformă minusurile deranjante ale artei teatrale în momente de virtuozitate şi de efect. Este o şuşă cu semn schimbat, o lecţie dată cu subtilitate celor care pretind că fac mai mult decât entertainment facil. Dovada că se poate obţine un rezultat de calitate atâta timp cât foloseşti cu inteligenţă şi talent mijloacele de care dispui.
Teatrul de Comedie
„În plină glorie!”, de Peter Quilter
Traducerea: Dan Mihu
Regia și coregrafia: Răzvan Mazilu
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Asistent regie: Monica Similea
Video: Tudor Parhon
Distribuția:
Florence Foster Jenkins – Gabriela Popescu
St. Clair – George Mihăiță
Doamna Johnson – Felicia Filip
Cosme McMoon – Mihai Bisericanu
Dorothy – Eugen Racoți
Maria – Andreea Samson
Balerinele – Simona Stoicescu, Meda Topîrceanu
Foto Andrei Runcanu
Print